ANTOLOGIA DE NUVELE

~Ultimul ţipăt

 

Vladimir Aldea strivi ţigara pe care o aprinsese abia de câteva minute. Înjură în gând şi începu iar să se plimbe prin sufragerie. Şi totuşi aceasta era cea mai bună soluţie. S-o caute şi să vorbească măcar  o dată cu ea. Cu cât lăsa zilele să treacă, să uite de el, cu atât îi era mai greu. Ultima dată când dusese rufele la curăţătorie se adunaseră două geamantane burduşite. O înjură în gând pe nevastă-sa încă o dată. Trebuie să fie o imbecilă. Iar pe Olivia Sterian, acesta era numele ei de fată, aşa o chema pe ea când era în liceu, celălalt nu l-a interesat niciodată… Când îl auzise i se păruse straniu, nefiresc. Cum s-o cheme, Popescu ? Parcă devenise dintr-o dată o ţaţă, o femeie oarecare. Se opri mai liniştit şi-şi aprinse din nou o ţigară… După ce primise scrisoarea de la nevastă-sa, îşi dăduse încă o dată seama că n-o iubeşte. Nici în zilele următoare n-a suferit, cel puţin din punct de vedere afectiv. Ceea ce trăia era o simplă furie născută din orgoliu lui de bărbat, şi mai ales de situaţia neplăcută în care îl lăsase cu cei doi copii de care trebuia să se ocupe. Nu-l duruse şi nu-l interesase nici bârfa prietenilor. Îşi imagina cam ce putuse să spună fiecare.

Olivia Sterian stătea în centru. Ştia cam pe unde, văzuse o dată blocul în care intrase. Luă cartea de telefon din bibliotecă şi deschise atent căutând la litera P. În fond de ce-l ura pe bărbatu-su, poate că fusese un om cinstit, deşi nu credea lucrul acesta, iar de căsătoria lor, de asta era sigur, în primul rând era vinovată ea, Olivia. Îl preferase pe acest Popescu pentru că era asistent universitar la Politehnică  Nu ştiu de ce le-o fi intrat unora în cap că profesorii universitari sunt cu o treaptă mai sus decât ceilalţi oameni, când numai el avusese în facultate doi beţivi, e adevărat ăştia erau şi cei mai deştepţi, şi trei lichele ca oricare altele, dintre care unul era prost grămadă. Aveau o dată cursuri seara şi se produsese o pană de curent. Se făcuse bineînţeles întuneric şi rămăseseră în beznă cel puţin o jumătate de oră. Studenţii îşi dăduseră seama că profesorul nu ştie cursul, îl făcuse şi el puricând de ici, de acolo, adică plagiind, şi acum pus în situaţia de a vorbi liber nu mai ştia o boabă. Spuneţi mai departe, îl rugase unul dintre studenţi, mieros, de al dracului, ca să vadă ce face, da dom’ profesor, măcar ideile principale. Noroc că era întuneric şi nu l-am văzut roşind, normal că pus în situaţia asta i-a fost ruşine.

Cum naiba îl chema, Traian, Traian Popescu. Îşi aprinse încă o ţigară, apoi formă numărul încercând să fie cât mai calm, cât mai stăpân pe el. Inima îi bătea puternic, ascuţit. Îi simţi bătăile din ce în ce mai repezi şi ascuţite. Alo, auzi vocea caldă de la celălalt capăt al firului, care-i era atât de cunoscută. Cine e, întrebă alarmată Olivia Popescu. Abia atunci îşi dădu seama că de emoţie uitase să mai vorbească. Alo, Olivia ?! Vorbea repezit, împiedicându-se. La celălalt capăt al firului simţi vidul crescând, absorbindu-l. Se uită, gest devenit automatism, la ceas, limba minutarului se mişca înnebunitor de încet. Alo, nu sunteţi doamna Olivia ? întrebă el iar, temându-se pentru o clipă că s-ar putea să nu fie numărul acesta. Alo, reluă el, de data aceasta tare. Inima îi bătea dureros, să-i spargă pieptul. O auzi oftând uşurată, apoi şuieratul pe care-l face o respiraţie adâncă. Eu sunt, îi auzi vocea slabă. Mai respiră o dată adânc. Ţi-am recunoscut vocea şi totodată m-am pierdut, nu ştiu ce s-a întâmplat. Îţi e rău ? o întrebă Vladimir Aldea, încercând să-i dea glasului o voce cât mai familiară. Nu, nu, n-am nimic, vorbi femeia precipitată, sunt puţin emoţionată, îţi dai seama, m-ai luat prin surprindere. Aici încercă să râdă uşor, dar nu ieşi decât un sunet şters, hârşâit. Apropo, e adevărat ce ţi s-a întâmplat ? Ai auzit, deci ? Da, acum două zile, m-am întâlnit cu Bebe şi mi-a spus. Mi-am propus să-ţi telefonez seara, apoi am zis să mai treacă măcar câteva zile, să te obişnuieşti cu situaţia. Să ştii că omul se obişnuieşte cu orice, nici eu nu credeam să fiu aşa de tare. Tăcu iar…

*

În liceu fuseseră prieteni… Erau amândoi elevi buni. Totul începuse cum încep prieteniile în adolescenţă, de fapt iubirile de mai târziu, cu bileţele. Fiind colegi de clasă terminaseră în acelaşi an. Vladimir Aldea dăduse la Drept, iar Olivia Sterian la ASE, unde picase. Un an funcţionase ca profesoară de rusă la ciclul gimnazial într-o comună învecinată cu comuna ei. În anul următor reuşise, tot la ASE dăduse. Vechea iubire, de altfel în anul cât Olivia Sterian nu fusese în Bucureşti îşi scriseseră regulat, se aprinse cu o vâlvătaie şi mai mare. În ultimul an, când avea să termine Vladimir Aldea, hotărăsc să se căsătorească. Prima care îşi exprimă dorinţa de a se căsători este ea…Se întâmplă însă ceea ce Vladimir Aldea n-ar fi putut în nici un caz să-şi imagineze. Olivia Sterian într-una din seri nu mai apăruse la întâlnire. Cum aveau căminele, el în Grozăveşti, iar ea la Regie, se întâlneau întotdeauna pe cheiul Dâmboviţei, la mijloc. La început a crezut că i s-a întâmplat ceva. Simţea în piept o apăsare ciudată şi cumplită, ca şi cum l-ar fi râcâit cineva cu un cuţit de piatră pe inimă. Olivia Sterian n-a apărut nici în a doua zi şi nici în ziua a treia. Aceeaşi senzaţie se sfâşiere, gura îi era uscată şi inima îi bătea speriată.

Acesta era adevărul. Era speriat. Ştia ce se întâmplase. Îi spunea inima că se întâmplase ceva grav. Mergea pe străzi ca şi cum ar fi avut vid în cap. Vorbea singur fără să-şi poată stăpâni limbajul interior. Nu i-a scris nici măcar un rând şi ca un făcut până când a terminat facultatea, de fapt până la repartiţie, nu s-au întâlnit niciodată. Luase o repartiţie cât mai la capătul ţării ca s-o uite. După cinci ani revenise în Capitală, prin concurs, sătul de mizeria morală şi spirituală a colegilor şi a lumii din orăşelul în care era procuror. O slujbă absolut penibilă, paralizantă, de aceea încerca să fie cât mai blând, să treacă liniştit cu vederea cât mai multe lucruri. De câte ori n-a trecut prin stări de criză şi nu şi-a blestemat zilele. Îi apărea atunci ca prin ceaţă chipul Oliviei Sterian, privindu-l indiferent, ca pe un obiect. Urmau apoi stări de linişte, profunde, pline de nostalgie. Îşi aducea aminte că jurase că dacă va avea vreodată ocazia să se găsească singur cu ea într-o încăpere, o s-o iubească, s-o omoare. S-o facă să-şi blesteme şi zilele.

Îşi aducea precis aminte şi locul, era în sala fişierelor, a tribunalului; rămăsese singur, cu un ceas mai devreme vomase. O vomă existenţială, se gândea la romanul lui Sartre. Disperarea i se strecurase în suflet ca un şarpe, arzându-i ultimele structuri ale rezistenţei psihice. Se gândise cu seriozitate la sinucidere. Chipul Oliviei Sterian îi venise în minte limpede, cu epiderma trandafirie, incredibil de fină, de frumoasă. În vara anului următor o cunoscuse întâmplător pe Begonia Sereda. Dragostea venise violent. Ca un gheizer. Se treziseră repede, amândoi, îngroziţi de mulţimea dificultăţilor de fiecare zi. Ce-i plăcuse la ea ? După un an când putea s-o privească liniştit, ca pe orice femeie, descoperea uşoara şi ciudata urâţenie a femeii, deşi ştia că e numai o impresie care vine din ceea ce s-ar numi exactitatea, realismul ei ucigător, lipsa de romantism.

Uneori i se părea uscată ca o piatră. Avea momente când era uscată ca o iască. Îşi dăduse seama, asta era după ce venise fetiţa pe lume, că dragostea ei pentru el se terminase definitiv, cu o spaimă inexplicabilă, de copil. Funcţia de consilier juridic pe care o avea acum îl absorbea până peste cap. Stăpânirea de sine a soţiei lui, exactitatea ei îi dădeau certitudinea că familia, copiii lui, sunt în siguranţă. În urmă cu o lună venise brusc, căzuse ca un fulger pe acoperiş despicându-l în două, scrisoarea aceea blestemată, în care ea îl anunţa că a hotărât să rămână în Germania. Nu ştia că are rude acolo, de altfel îi spusese că este evreică după ce trecuseră patru luni de la căsătorie. Fusese uimit, îşi aducea bine aminte, mergeau amândoi pe stradă şi el se oprise înlemnit în drum. Ce ai ? îl întrebase speriată. Nu sunt antisemit, n-am nici o prejudecată rasială, puteai să-mi spui mai devreme lucrul acesta, dar ţi-am spus o dată, eram pe plajă, adu-ţi aminte, că în neamul meu am avut câţiva evrei. Îşi aducea perfect aminte, nu era absolut deloc cum zicea ea.

Acum era perfect liniştit, viaţa i se părea ca un vid. Mecanismele lucidităţii, sau ceea ce se ascunde în spatele acelei senzaţii ciudate, de vid, de culoare argintie, metalică, îi erau treze ca un arc încordat la maximum. La capătul celălalt al firului (în clipa aceea avu impresia că vede firul şerpuind, roşu, îndepărtându-se între ei), golul se lăţea ca un lac negru. De ce taci ? o întrebă blând, încercând să dea vocii o căldură pe care ştia că în clipa aceea vocea lui n-o putea avea. Lucrurile sunt mai complicate, Vlad, vocea Oliviei Popescu era sinceră, şi mai ales plină de acea cuminţenie pe care i-o transmiteau trăsăturile femeii. Eu recunosc că am greşit, mi-am dat seama că este prea târziu ca să pot repara greşeala, de atunci au trecut foarte mulţi ani. Cât ? Vladimir Aldea vorbise fără să-şi dea seama. În clipa aceea realiză că o spaimă ciudată punea stăpânire pe el, blocându-l. Tăcerea se lăsă nemiloasă între ei, circulând pe fir aşa cum curge apa rece prin ţevile oraşului. Înţelese că ezită. Că nu doreşte să se căsătorească cu el. Ar fi a doua lovitură cumplită pe care i-ar da-o în viaţă. În clipa următoare se simţi umilit şi învins.

Nu putem vorbi la telefon, trebuie să ne întâlnim, vorbi bărbatul cu glasul stins. Bine, o să ne întâlnim, o auzi după câteva momente de gândire. Aş  vrea să lămurim însă câteva lucruri la telefon, dacă aş fi cu tine îţi dai seama, m-aş intimida îngrozitor. Şi aşa eram destul de complexată în faţa ta. Cum complexată ? Ştii foarte bine, râse Olivia Popescu, ţi-am şi mărturisit o dată, eram pe chei, că am senzaţia că mă striveşti cu personalitatea, cu cultura ta, că mă simt mică. Trebuia să ţii seama de asta. De asta m-ai părăsit ? Femeia tăcu, îi simţi parcă emoţia, bătăile inimii dincolo de aparat. Nu numai de asta, din mai multe motive. Ţi-am explicat. Se întâlniseră o dată în tren, în acelaşi compartiment. Izbucniseră amândoi în râs. Făcuse tot efortul  să se stăpânească, dar nu reuşise. După primele ezitări, stângăcii se regăsiseră acum buni prieteni. Ţăcănitul înfundat al trenului le umplea sufletele de moleşeală, adormind în ei instinctele. Se plimbau pe cheiul Dâmboviţei, era o seară blândă, pământoasă. Îl întrebase roşindu-se dacă o s-o înşele vreodată ? Parcă-i vedea buzele strângându-se, tremurând şi el îi spusese în glumă, era perioada teribilismului studenţesc, că o s-o înşele. Ea râse tristă.

Se întorsese şi privise apa murdară a Dâmboviţei. N-o crezuse nici atunci şi n-o putea crede nici acum. Prin structură Olivia Sterian era o dată aşezată, destul de realistă, dublată de o viclenie ţărănească, ciudată, pe care n-o înţelesese niciodată. Putea să-l ţină discret sub papuc şi să n-o înşele niciodată. Şi crezi că el nu te-a înşelat niciodată ? se pomeni întrebând-o. Olivia Popescu ezită speriată, nu, nu ştiu, nu, nu m-a înşelat niciodată, de asta sunt absolut sigură, vorbi calmă. Bărbatul tăcu, privi calm ţigara, care arsese aproape toată, gata să-i frigă degetele. Mai bine spune-mi cum stai cu sufletul ? îl întrebă ea după golul de tăcere dinainte. Dacă vrei vin să te ajut, vin să te învăţ să faci mâncare. Chipul bărbatului se destinse uşor, deformându-se comic. Cu rufele nu te complica, dă-le la curăţătorie, cu mâncarea… Bine, bine, spune când vii mai bine ? Mâine de pildă, după cinci… Vin de la slujbă, mai aranjez pe la mine, apoi vin la tine… Îmi dai adresa că nu ştiu unde stai. Ştii ce să cumperi ? Vladimir Aldea îşi muşca liniştit buzele. Hai să-ţi fac din seara asta lista… Cu o condiţie însă… O ştii.

Se regăsiseră. După aproape o oră de vorbit la telefon, timp în care se căutaseră, poticnindu-se, ezitând, se regăsiseră în sfârşit, calmi, aproape veseli. Care condiţie, întrebă bărbatul privind iar ţigara, de fapt un chiştoc care se stinsese. Ştii tu, râse Olivia Sterian. Nu, nu ştiu. Habar n-avea la ce se gândea ea în clipa aceea. Îmi promiţi că o să fii băiat cuminte. Juri, sau îţi dai cuvântul de onoare. Vladimir Aldea râse timid, apoi începu iar să-şi muşte buzele. La celălalt capăt al firului Olivia Sterian aştepta cu inima tremurând. Izbucni apoi într-un râs colorat, reţinut. Îţi aduci aminte, nu ? îl întrebă femeia, într-un fel intim, ca şi cum l-ar mustra. Îşi amintea. Atunci în tren îi spuse că dacă o va prinde o dată singură o va iubi, o va omorî în dragoste. Îţi spun de pe acum, o să te omor. Femeia râse, înroşindu-se. Nu era supărată pe el, era fericită. Privise gânditoare pe fereastra trenului. Nu-ţi promit, râse bărbatul. Atunci nu vin. Şi-n situaţia asta nu ne putem întâlni nici in oraş. Ţi-am spus că după ce am auzit, am vrut să-ţi telefonez. Am ezitat pentru că nu ştiam cum o să cadă… mângâierea mea, să-i spun aşa. Mi-ai spus foarte exact că mă urăşti şi n-o să mă ierţi niciodată. Te-am întrebat de ce, şi cum este posibil să nu ierţi pe cineva pe care-l iubeşti, aşa mi-ai spus, nu, nu, că mă iubeşti, şi tu mi-ai spus că n-o să mă ierţi niciodată, nici atunci când or să arunce ţărână peste tine, îţi aduci aminte, ăstea au fost cuvintele, să nu zici nu! Cred că m-am gândit la ele de mii de ori. Mi-ai răspuns că n-o să mă ierţi tocmai pentru că mă  iubeşti.

Râseră amândoi. Dincolo, în dormitor o auzi pe fetiţă strigându-l. Stai liniştită, Manuela, vin acum. Cine e, îl întrebă Olivia Sterian, oarecum îngrijorată. Nu, nu e nimeni, e fetiţa mea. Aaaa, Olivia Sterian răsuflă uşurată. Îţi dai cuvântul ? Te implor, îl rugă. Nu, nu pot să-mi dau cuvântul, repetă bărbatul. Colţurile gurii i se întinseră într-un surâs grav. În cazul acesta nu pot să vin. Vladimir  bănui tristeţea femeii, cuvintele sunaseră triste. Şi-n cazul acesta  mă simt jignită, iar tu eşti total neserios. De altfel să ştii că şi din cauza asta s-a întâmplat între noi ce s-a întâmplat.

Golul se întinse între ei iar, ca o baltă,  şi fiecare stătea pe malul dimpotrivă. Am fost un neserios ? o întrebă Vladimir Aldea, mai mult ca s-o provoace. Dacă eram serios profitam de tine atunci când eram sub sălcii, îţi aduci aminte, nu ? Femeia tăcu rănită. Îşi aducea aminte. O luaseră pe Dâmboviţa în sus după ce ieşiseră din oraş. Se opriseră sub nişte sălcii, de jur împrejur numai pustietate. El îşi lăsase capul în poala ei. Îşi amintise mult timp senzaţia aceea gâdilitor sârmoasă a părului lui. Apoi el se ridicase în genunchi. O luase în braţe şi o culcase pe haina lui. Se aplecase peste ea sărutând-o. Îi dezvelise umerii, sânii. Îşi aducea aminte otrava dulce a sângelui, golul fierbinte din trupul ei de femeie tânără şi puterea lui de bărbat însetat de trupul ei. Fetiţa deschisese uşa dormitorului şi-l striga iar. Vin acum, Manuela, ai răbdare. Cuvintele lui o treziră dureros, speriind-o. Apoi simţi revoltă în ea, urcând tulbure.

Da, îmi aduc aminte, vorbi Olivia Sterian întărâtată. Vrei să spui că puteai să mă ai atunci, nu, asta vrei să spui ? Ei bine, eu îţi spun că dacă ai fi vrut puteai să mă ai pentru totdeauna. Dacă ai fi vrut să fiu soţia ta, astăzi eram soţia ta, şi poate că nu i s-ar fi întâmplat nici unuia din noi ce ni s-a întâmplat, separat. Iar dacă te-a părăsit, înseamnă că a ştiut ea de ce o face. Vorbise repezit, cu răutate, pregătită poate demult să-i spună ce-avea pe suflet. Fetiţa îl strigă din nou. Numai puţin Olivia, rămâi la aparat, o rugă el punând receptorul jos. Intră în dormitor să vadă ce se întâmpla. Băieţelul adormise pe covor şi fetiţa îl chema să-l pună în pat. Avea chipul blând şi curat de înger şi nu putu să se abţină să nu-l sărute. Imaginea copilului adormit pe covor îl emoţionă până la lacrimi. O înjură încă o dată în gând pe mama copilului, mai vrea şi să-i ia după ce se aranjează. După ce devine milionară, adică după ce se vor face copiii mari. Aşteptă până se culcă şi fetiţa, îi înveli cu pătura până sub bărbie, le spuse noapte bună şi stinse lumina.

Spune-mi şi mie cu cine vorbeşti, tăticule, o auzi în felul ei smiorcăit, pe Manuela. Nu-i aşa că e mama ? îl întrebă ea ridicându-se în genunchi. Culcă-te la loc, Manuela, nu e mama. Noapte bună. Închise uşa şi veni repede la telefon. Iartă-mă, te rog, a trebuit să culc copiii. Sper că ai reţinut ce ţi-am spus, şi aş vrea să meditezi mai mult la ce ţi-am spus. Ai rămas aceeaşi Olivia, vorbi el rar, de fapt cred că amândoi am rămas aceiaşi. După 15 ani ? îl întrebă ea, de data aceasta mai blând. Vladimir Aldea respiră adânc. Aşa se certau şi atunci. Niciodată nu-i plăcea felul acesta al ei de a reacţiona. Simţi nevoia să-şi aprindă o ţigară, tăcerea aceea caldă, care de fapt îi unea, se întindea între ei. Numai puţin, Olivia, să-mi aprind ţigara. După ce-o aprinse se uită iar la ceas. Era aproape unsprezece noaptea. Ai reţinut ce ţi-am spus ? îl întrebă Olivia Popescu, după ce luă din nou receptorul în mână. Ce să reţin ? o întrebă el, mai mult ca să prelungească discuţia. Că dacă ai fi vrut, astăzi aş fi fost soţia ta, în nici un caz a altuia. Aş vrea să reţii asta pentru toată viaţa. Aşa că să nu mă mai acuzi pe mine. Mai bine te-ai gândi mai adânc şi te-ai acuza pe tine. Cu 15 ani în urmă certurile astea copilăreşti se prelungeau la nesfârşit, nici acum nu-şi putea explica de unde plăcerea aceea, care se alimenta din ea însăşi, de a o chinui la infinit. Iar ea nu înţelesese măcar o dată că putea să se certe şi altfel cu el. De exemplu să-l ironizeze sau să canalizeze certurile lor către alte sensuri.

Vladimir Aldea rămasă gânditor. Îşi  privi calm unghiile. Ar fi fost o prostie, desigur, să se mai poarte acum exact ca atunci. Simţi o tristeţe ciudată, târzie, ca un veac muribund cuprinzându-i sufletul. Ce să înţeleg din tăcerea ta ? vorbi femeia, că m-ai înţeles şi-ţi pare rău. Vladimir Aldea trase adânc din ţigară. Da, Olivia, îmi pare rău. Ar fi fost bine să-mi fi spus asta de-atunci. Am crezut c-ai înţeles, sau cel puţin aşa îmi imaginam eu că eşti un băiat foarte inteligent, şi că nu se putea să nu înţelegi lucrul acesta. Vladimir Aldea simţi răceala, şi mai ales oboseala care se instalase în fiecare. Discuţia devenise rece. Nu mai aveau curiozitatea şi nici setea de dialog pe care o avuseseră la început. De ce taci ? îl întrebă femeia. Şi el se gândi speriat că într-adevăr nu mai aveau ce să-şi spună. Uite de ce te-am sunat, Olivia, ar fi din partea noastră o prostie să ne mai certăm ca nişte copii, sau să ne acuzăm unul pe altul. Probabil că am greşit amândoi. Sigur că da, amândoi am greşit, vorbi ea. Tăcerea le îngheţă mâinile. Bărbatul îşi simţi iar inima bătând. Trebuia să-i spună, e bine să terminăm cât mai repede, se gândi el în clipa aceea. Spune-mi de ce m-ai sunat şi poate te răzgândeşti şi-mi promiţi că ai să fii băiat cuminte şi atunci vin să te ajut. Trase din nou fumul adânc în piept. Nu, nu Olivia, e vorba de altceva, vorbi rar Vladimir Aldea. De fapt, te-am sunat ca să-ţi cer să fii soţia mea. Mă bucur că ai fost atât de drăguţă şi c-ai rămas aceeaşi fată… Îşi dădu seama că vorbeşte în gol. Auzise icnetul scurt al femeii. Simţi golul alergând înspre el din locul în care se afla ea. Olivia ! Olivia ! Tăcu privind limbile ceasului. Era aproape miezul nopţii. O mai strigă o dată. De data aceasta o simţi tremurând în spatele telefonului. Apoi pândind. De ce nu vorbeşti ? o întrebă.

Olivia Popescu îşi muşcă buzele fericită, lăsând intenţionat timpul să treacă pe lângă ea. Răspunde o dată, te rog, simt că eşti lângă aparat.

*

Soţul Oliviei Popescu murise în urmă cu doi ani într-un accident de maşină. Vladimir Aldea auzise de moartea lui pe când se afla în concediu la părinţii lui în satul de pe Olteţ, unde se născuse. Nu se bucurase, fusese cutremurat de vestea îngrozitoare. Îşi dădea seama că moartea lui are o legătură directă cu el. Fusese cel care-i luase logodnica. De câte ori nu se gândise că în timp ce se plimba cu el, Olivia se întâlnea şi cu celălalt. Au fost perioade de timp când s-au întâlnit la două sau la trei zile. O înjurase în gând, revoltat, salcâmii mă-sii, într-o seară se plimbă cu unul, în seara următoare cu celălalt şi ne cântărea în minte cu care să se mărite. Imaginea Oliviei Sterian rămăsese mânjită în mintea lui de arivismul femeii, de judecata ei de om care are de câştigat. Ce câştigase, câştigase pe dracu, acum rămăsese văduvă. Nu e vorba, avea o slujbă bună şi putea să-şi crească liniştită copilul, dincolo de asta era însă blestemul ei de femeie care trădase şi acum trebuia să sufere. Dacă moartea lui Traian Popescu, soţul Oliviei, fusese un blestem, atunci fuga soţiei lui ce fusese ? Tot un blestem, nu ? Vladimir Aldea aruncă ţigara şi-şi privi din nou ceasul. O văzu înainte de a ieşi pe uşă, prin geamurile nespălate de la parter ale Institutului.

De fapt o recunoscu mai mult. Era emoţionat, îşi simţi inima bătând. Înainte de a închide îi spusese că o să vină după cinci să-i facă mâncare. Cumperi şi tu ce găseşti. Olivia Popescu o luă către staţia de maşină. Vladimir Aldea o privi un timp atent, se schimbase, Olivia Sterian se schimbase chiar mai mult decât îşi putuse el imagina. Nu-i vedea chipul, mergea în urma ei, intuia însă mutaţiile petrecute în fiinţa ei după mersul greoi, oarecum rigid, aşa cum îl au femeile care trec de 40 de ani, obişnuite de ani de zile să care şacoşe grele. Pardesiul îi flutura uşor de baterea de vânt care făcu pomii să se înfioare şi privirea i se opri pe pulpele pline ale femeii. Mai avea puţin să ajungă în staţie, oamenii treceau pe lângă el grăbiţi. Se apropia şi o prinse de mâna care ţinea poşeta. Olivia Popescu tresări speriată şi se-ntoarse brusc. Avea chipul roşu de la sângele care-i năvălise în faţă după ce se speriase şi se-ntorsese brusc. Un moment ochii îi rămaseră măriţi, sugerându-ţi pereţi de marmură, apoi colţurile buzelor se îndepărtară, rămânând schimonosite.

Vlad, exclamă ea. Vlad, vorbi bărbatul, aplecându-se în faţă. O sărută pe obrazul drept, apoi o îmbrăţişă. Olivia Popescu se lăsă îmbrăţişată. O clipă îşi lipi obrazul de al lui. Întâlnirea a fost la cinci, râse femeia înroşindu-se şi mai tare. Înseamnă că n-am mai avut răbdare, zâmbi Vladimir Aldea, privind-o atent. Chipul Oliviei Popescu se maturizase, ca orice chip peste care trec cincisprezece ani. Orbitele parcă se mai îndepărtaseră, ochii îi rămăseseră aceiaşi, potoliţi şi cuminţi, epiderma îşi pierduse nuanţa aceea fină, trandafirie. Acoperită de o pulbere galbenă păstra ridurile subţiri care aveau să se adâncească. Ce faci, se sperie ea, mă studiezi ? Îi apucă braţul. Hai mai bine pe jos, vorbi femeia şi-l trase de braţ. Strada dormita sub soarele de sfârşit de primăvară. Undeva se auziră sirenele unor maşini, a luat o casă foc, se gândi Vladimir Aldea. Îşi întoarse capul s-o privească, femeia încerca în zadar să-şi oprească un zâmbet, care-i făcea gura să tremure. Şi aşa, vorbi ea, iată-ne împreună după cincisprezece ani. Încercă să râdă, dar gura continua să-i tremure la fel. M-am schimbat, nu-i aşa ? tu în schimb ai rămas acelaşi. Te-ai mai îngrăşat puţin. Vladimir Aldea îi puse mâna pe umăr, Olivia Popescu se opri în loc râzând. Ce-o să creadă lumea ? O priveşte, vorbi bărbatul indiferent. Mergem să facem cumpărături, apoi trecem pe la mine şi dacă Teo şi-a făcut lecţiile mergem la tine. E bine aşa ? Femeia o luă înainte grăbind pasul.

Intrară într-o alimentară. Pierduseră mult timp stând la coadă la carne. Olivia Popescu puse în coş o sticlă de coniac. Vrei să spui că faci cinste ? Evenimentul trebuie sărbătorit, de când aştept eu împăcarea asta, ridică din sprâncene Olivia Popescu. Numai ca să nu merg în iad şi să scap de blestemele tale şi tot trebuie să bem. De data aceasta nu mai râse. Auzi, şi chiar m-ai blestemat ? Vladimir Aldea o privi în ochi trist. Pentru ce mi-ai făcut… Trase aer adânc în piept. Dacă se-ntâmpla ceva cu mine… Îmi pierdeam minţile, sau mă omoram… Mă aveai pe conştiinţă ? Mă aveai. Femeia îşi lăsă urâţită de tristeţe chipul în jos. Îşi muşca buza de sus, părând că se gândeşte. Coada înainta greu. Trebuia să vii să mă iei şi aş fi fost a ta.

O femeie grasă trecând pe lângă el îl împinse peste ea. Mirosul de colonie îi gâdilă nările, inhibându-l. Îşi aminti parfumul ei de studenţie, care mirosea persistent a mărgăritar. Îşi aduse aminte de mirosul acela când cumpărase un săpun care mirosea la fel. Cum adică să fi venit să te fi luat ? Femeia îşi ridică ochii şi-l privi calmă, netulburată. Dacă veneai şi-mi spuneai că mă iubeşti şi că vrei să te căsătoreşti cu mine, îl lăsam pe Popescu şi veneam cu tine. Simplu, nu ? Vladimir Aldea o învălui cu privirea, gânditor. Vorbeşti serios ? Cât se poate din sincer, vorbi femeia fixându-l cu aceeaşi privire. Dacă vrei să ştii, te-am şi aşteptat. După ce am auzit că te-ai căsătorit, mi-am luat gândul. Bărbatul trase adânc aer în piept. Se gândi că trebuie să fie o încercare, sau spune numai aşa, ca să-l atragă şi mai mult. Nu. N-aş fi putut să fac asta niciodată, vorbi privind-o în ochi. Te respectam prea mult. Şi apoi, de ce te-ai măritat cu el, ca să mă aştepţi pe mine să vin să te iau ? Nu vezi că nu e logic ? Olivia Popescu îi puse mâna în care ţinea pardesiul pe braţ. E foarte adevărat, să ştii. Hai mai bine să lăsăm, nu-mi place să-mi aduc aminte.

Tu ai vrut să avem o discuţie, îi răspunse Vladimir Aldea. Plătiră şi ieşiră în stradă. Soarele coborâse dincolo de marea de blocuri, se lăsase o seară blândă, insinuantă. Sacoşele erau grele. Nu eşti cu maşina ? îl întrebă Olivia Popescu. Ştiu că ai maşină. Nu. Am venit cu troleul. Eu am vândut-o după ce s-a-ntâmplat, şopti într-un târziu femeia… Deşi aş fi putut să-mi iau şi eu carnet. Chiar m-a bătut gândul o dată. Vladimir Aldea opri un taxi. Ajunseră repede. Urcară. Băiatul era în sufragerie, îşi făcea lecţiile. Hai să vă fac cunoştinţă. Băiatul meu, Teo, şi domnul Vladimir Aldea, pentru tine va fi Vlad, Teo, sper să fiţi buni prieteni. Băiatul îi întinse mâna iar el i-o strânse cu putere, de mai multe ori. Îşi dezbrăcă pardesiul şi-l aşeză atent în cuierul de pe hol. Ţi-ai făcut lecţiile ? Mai am puţin, mamă, vorbi băiatul aşezându-se timid. Trebuie să fie un copil bun, îşi zise Vladimir Aldea. Îl văzuse cum se ridicase în picioare respectuos, când îi întinse mâna. Eu vă las puţin, puteţi să discutaţi, mă duc să mă ocup de cumpărături. Intră în bucătărie. Reveni să-l întrebe pe băiat dacă i-a plăcut mâncarea. Da, mamă. Dispăru din nou în bucătărie.

Vladimir Aldea se aşeză în fotoliu. Privi atent lustra, îi plăcea, apoi simţi tăcerea dintre el şi băiat ca pe ceva care se întinde la nesfârşit şi-i sperie pe amândoi. Îl privi zâmbind. Băiatul aştepta stingherit. Trebuia ruptă liniştea care le îngheţa la amândoi nervii, oasele. În ce clasă eşti, Teo? Într-a şaptea, răspunse băiatul, făcând gestul să se ridice în picioare. O, la, la, păi eşti băiat mare. Îl rugă să nu se ridice şi să fie lejer. De altfel cred că o să fim buni prieteni. Ideea că Teo o să fie băiatul lui, şi o să se ocupe de el ca un tată, îl făcea să se gândească la o serie de lucruri. O să mă acomodez uşor, îşi zise. Olivia Popescu reveni din bucătărie. Îşi aranjase părul altfel. Îţi place băiatul meu ? Vladimir Aldea dădu afirmativ din cap. Mă bucur. Şi mie îmi plac ai tăi. Mai ales fetiţa care seamănă cap tăiat cu tine. Râse fericită. Unde-ai văzut-o ? Era o dată cu maică-sa şi am văzut-o de foarte de aproape. Gata, mergem, i se adresă Olivia. Eu o să vin mai târziu, Teo, te rog sa-ţi termini lecţiile şi să nu te sperii dacă o să întârzii mai mult. Hai, Vlad.

Devenise autoritară, veselă. Ce mă fac eu cu un băiat aşa mare ? o întrebă Vladimir Aldea când ajunseră în stradă. Nimic. O să fiţi buni prieteni şi atâta tot. Pentru el va fi bine că va avea un prieten. Aş vrea însă să te porţi drăguţ cu el, e un copil sensibil. Puteam să fiu drăguţ şi fără să-mi spui tu, îi răspunse bărbatul vizibil jignit. Se înserase. Farurile maşinilor care treceau din sens invers le sfredeleau retina. Luăm un taxi ? îi ceru el părerea. Olivia Popescu se uită la ceas. Da, e târziu. Ce mâncare pot să-ţi fac eu la ora asta ? Mergi mai mult să cunoşti copiii. Să fim împreună. Bine că le-am luat ciocolată. Vladimir Aldea o privi atent. De când le-ai luat-o. Dinainte, vorbi Olivia Popescu râzând. Chiar dinainte de a se naşte. Izbucni fericită în râs şi-i atinse obrazul cu degetul. Îi făcea bine veselia femeii. Tonică, sănătoasă, îl făcea să se simtă puternic. Dacă se va întâmpla cum ai spus, şi asta depinde numai de tine, ne vom muta la noi. Apartamentul este proprietate personală, are trei camere. Al tău câte are ? Două, vorbi bărbatul după un timp, după ce-şi spuse în gând că începuse să-i meargă gura. O să dormim aşa, copiii în dormitoare iar noi în sufragerie, sau mai bine în bucătărie, e largă şi am un recamier acolo. Ajunseră. Vladimir Aldea plăti şoferului, apoi luă şacoşele în mâini. La ce etaj ? îl întrebă ea. La patru. La patru ? se miră scandalizată Olivia Popescu. Dumnezeule, o să fac febră. Doamne, ce proşti am fost, vorbi mai mult ca pentru sine femeia, în timp ce Vladimir Aldea învârtea fără să se grăbească cheia în uşă.

Asta e casa noastră, îi spuse după ce ajunseră în sufragerie. O ajută să-şi dezbrace pardesiul. O luă brusc în braţe şi începu s-o sărute. Femeia făcu abia vizibil gestul să se retragă, apoi se lăsă îmbrăţişată. Vladimir Aldea îi prinse gura pătimaş. Cu mâna dreaptă petrecută pe după cât o strânse până-i simţi buzele strivite. Olivia Popescu lăsă pardesiul să-i cadă jos, îl cuprinse cu braţele pe după gât şi se abandonă gemând uşor voluptăţii. Îşi simţi sângele zvâcnindu-i în urechi şi pântecele cum se umple de lava dorinţei. Închise ochii şi reuşi cu-un ultim efort să se desprindă din strânsoare. Răsufla greu. Îşi duse palmele la faţă, simţea sângele arzându-i chipul, buzele ca un acid o dureau ascuţit. Ce ai ? întrebă bărbatul când o văzu mai liniştită. Părea tulburată, epuizată. Nu ştiu, am simţit că ameţesc şi-mi pierd conştiinţa. Vladimir Aldea se aplecă şi ridică de jos pardesiul. Îl aşeză calm, mângâindu-l pe speteaza scaunului. În minte îi reveni imaginea Oliviei din serile când se plimbau pe cheiul Dâmboviţei, îmbrăţişările lor, gemetele moi, de piersică ale fetei de atunci. Trupul îi rămăsese la fel de catifelat şi de moale. De când nu s-o fi iubit, probabil de la moartea lui, întrebarea îi răscolise creierii, înfuriindu-l şi făcându-l să se simtă murdărit de ea. N-ar trebui să gândesc aşa. Trebuia să fi suferit destul de mult şi apoi la urma urmelor nu este decât o femeie singură şi necăjită, care-şi creşte cu greu copilul.

Unde sunt copiii ? îl întrebă tare. Îşi luă poşeta şi scoase ciocolată din ea. O clipă privi către uşa care da în dormitor. Îşi revenise, se redresare. Nu sunt acasă ? întrebă Olivia Popescu la fel de tare. Nu. Sunt la o vecină, la doi. Se joacă împreună cu fetiţa lor. Seara merg şi-i iau acasă. Îl privea dezorientată şi dezamăgită. Du-te să-i iei. Cu o privire cuprinse întreaga sufragerie. Ce-aş putea să aranjez, văd că e totul în ordine. O clipă ochii i se opriră pe tabloul în care era fotografia nevesti-sii. Şi-o retrase repede, ca şi cum ar fi săvârşit o impietate. Am şi uitat de ea, vorbi Vladimir Aldea, o s-o dau jos. Merse şi luă tabloul, se uită la el cu scârbă, apoi se-ntoarse şi intră în bucătărie. Îl aruncă în coşul de gunoi. Reveni în sufragerie. Părea liniştit. Olivia Popescu îl aştepta intimidată. Dacă nu şi-ar fi oprit privirea pe fotografia soţiei lui, poate că n-ar fi dat-o jos. Vladimir Aldea îşi aprinse ţigara şi se aşeză în fotoliu. Aşează-te şi tu, Oli. Îmi dai voie să văd şi dormitorul ? De ce nu ? Mergi singură. Olivia Popescu deschise uşa cu timiditate. Când ajunse în dormitor, unde era aceeaşi ordine ca şi în sufragerie, avu violent impresia că se izbeşte de spiritul Begoniei Aldea. Ştia cum o cheamă. Închise ochii şi hotărî să rămână în dormitor până când va simţi că în încăperea aceea este ea şi numai ea. Îl simţi intrând pe uşă şi se-ntoarse repede. Abia avu timp să-şi ferească faţa, bărbatul o luă în braţe şi începu s-o sărute sălbatic. Simţi dorinţa de-a o avea urcând prin el chinuitor, de nestăvilit. O împinse încet şi se prăbuşiră amândoi înlănţuiţi pe dormeză. Întâi auzi ţipătul ei neomenesc, de animal înjunghiat, despicându-i parcă creierii, abia după ce se trezi la realitate o văzu făcută covrig, tremurând. Se sperie. Ce-ai ? De ce tremuri ? Femeia rămase în aceeaşi poziţie ca şi cum i-ar fi fost frică să se ridice de la pământ. Te-am rugat foarte mult să nu faci ceea ce ţi-ai propus. Lucrul acesta mă îngrozeşte pur şi simplu. Încerca să se ridice de jos.

Vorbise greoi, nearticulat, ca şi cum şi-ar fi pierdut glasul. Vladimir Aldea îi întinse mâna, erau acum în picioare amândoi, la fel de înalţi. Îşi aduse aminte cum se înfuriase pe ea şi cât suferise când merseseră o dată la teatru şi ea îşi pusese pantofi cu cuie de doisprezece centimetri. I se păruse cu un cap mai înaltă. O trase către el şi începu s-o mângâie. Auzise de femei violate care, când voiau să facă dragoste se inhibau. Înţepeneau sau începeau să tremure, ca procuror asistase la atâtea procese determinate de drame umane. O sărută pe ochi şi ea se supuse ascultătoare. M-am speriat îngrozitor, ce-a fost ţipătul acela ? Olivia Popescu se îndepărtă şi-l privi severă. Te-am rugat foarte serios să te porţi drăguţ. Am perioade când stau foarte prost cu nervii… Şi până când nu ne căsătorim, te rog să nu mai faci niciodată ceea ce-ai făcut acum. Ce-am făcut ? Ai vrut să mă ai cu forţa, asta ai făcut ! Vorbise repezit şi apăsat ca şi cum ar fi ţipat la el. Chipul burzuluindu-i-se, îi căpătă o notă de virilitate şi de bătrâneţe. Îşi şterse ochii calmă. Te rog să-mi promiţi că o să fii bun cu mine, altfel n-o să putem să ne căsătorim niciodată.

 Timpul trecea greu. Departe se auzi ca prin vis sirena unei locomotive. Vrei să te căsătoreşti cu mine ? o întrebă bărbatul lăsându-şi vocea să coboare neputincioasă. Olivia Popescu clipi de câteva ori ca şi cum ar fi vrut să-şi reamintească ceva. Vreau, Vlad. Vreau mult de tot să ne căsătorim, vorbi ea cald şi apăsat. Se strânse în braţele lui, făcându-se mică. Îmi doresc atât de mult să fim fericiţi, să te fac fericit… încât mi-e şi teamă… Liniştea în cameră părea o pulbere de argint. Hai, du-te să iei copiii, sunt nerăbdătoare să-i văd. Femeia se desprinse din braţele lui şi puse mâna pe clanţă. Ieşiră în sufragerie. Bine, mă duc. Ajuns în hol se întoarse calm înspre ea. O privi cum îşi aranjează părul în oglindă. Să ştii că nu-ţi făceam nimic, voiam să te sărut, să mă mai pierd ca altădată în potopuri de sărutări. Olivia Popescu îşi ridică faţa roşie şi-i zâmbi recunoscătoare. Altădată să nu te mai temi, n-o să se întâmple niciodată fără voia ta. Îţi promit. Ieşi zâmbind.

*

Vara se instaurase pe nesimţite, oraşul căpătase o notă sărbătorească pustie. Aproape două luni a durat ciudata şi superba lor căsătorie. După atâţia ani se regăsiră umiliţi şi oarecum uimiţi în faţa vieţii. Cel care realizase primul că singura lor şansă la fericire este înţelepciunea în faţa vieţii fusese Vladimir Aldea. Gândise lucrul acesta cu glas tare, privind zările adormite şi retrase în ele. Şedeau amândoi în costum de plajă pe pătură. Femeia ridicase capul şi-l privise intrigată ca şi cum atunci l-ar fi văzut pentru prima oară, şi după ce l-a văzut priveşte prin el în fundul lumii. Ce e, de ce mă priveşti aşa ? o întrebă Vladimir Aldea. Ce înseamnă pentru tine să fii înţelept în faţa vieţii ? Nu ştiu, răspunse bărbatul simplu, de fapt curios să ştie ce înţelege ea prin expresia pe care o folosise. Olivia Popescu îşi coborâse privirea în pământ şi rămase un timp gânditoare. Ce înţeleg eu prin înţelepciune ? repetă ea, apoi tăcu gândindu-se la ceea ce o preocupa pe ea foarte intens în momentul acela. Uite, mi s-a întâmplat ceva foarte dureros. Am pierdut ceva. Tăcu. Aceeaşi expresie de pierdere şi de meditaţie îi făcea chipul să pară umed şi greu ca un zid coşcovit. După ce mi s-a întâmplat ce ţi-am spus, a fost o perioadă în viaţa mea în care n-am mai înţeles nimic din lumea asta. De fapt, nici nu mai simţeam nimic. Parcă nu mai aveam simţuri. Îmi dădeam seama că lucrurile, pomii, oamenii, casele, există, dar parcă erau de carton, parcă n-aveau nici un înţeles. Nici un sens. Nu ştiu dacă înţelegi asta. Bărbatul o privea atent, încordat.

Abia mai târziu realiză că în timpul acesta el uitase total de el. Ei bine, continuă femeia, după un timp am început să mă trezesc. Olivia Popescu trase încet şi adânc aer în piept. Trezirea aceasta s-a petrecut şi ea pe nesimţite. Atunci când mi-am dat seama că obiectele fac zgomot, că au viaţa lor proprie şi un fel de demnitate şi de bucurie, atunci mi-am dat şi eu seama şi m-am trezit. Mintea îmi era limpede, simţurile puternice, auzeam, vedeam bine, însă nu înţelegeam lumea. Şi mi-am dat peste câteva zile seama şi de ce n-o înţelegeam. Nu înţelegeam lumea pentru că mi se părea stupid să exişti. De ce se omoară oamenii să ajungă doctori, profesori, în vârful ierarhiei ? Înţelegeam sau ajunsesem să-mi dau seama că a fi mort e acelaşi lucru cu a fi viu. Îmi era indiferent dacă voi muri sau voi trăi, şi această indiferenţă, asta am înţeles-o mai târziu, nu era altceva decât suprema libertate, la care eu ajunsesem fără voia mea, şi nici măcar să-mi dau seama. Ce importanţă avea că un lucru era roşu sau albastru, că un om se căsătoreşte cu o femeie sau cu alta, că este sărac sau bogat ? Olivia Popescu îşi umezi buza de jos şi-l privi în ochi caldă, zâmbitoare. Ei bine, după aceea eu am fost de multe ori foarte fericită şi mi-am dat seama că fericirea aceea este înţelepciune. Înţelepciunea nu este un vid, să fii pur şi simplu sărac şi să nu doreşti nimic, ci acea linişte sufletească plus bucuria calmă care-ţi umple sufletul.

Îl învălui veselă cu ochii şi-l sărută pe obraz, apăsându-şi prelung buzele de carnea caldă a bărbatului. De aproape o lună de zile Vladimir Aldea o aştepta cu maşina la terminarea programului. Cumpărau sandviciuri sau mici, apoi se urcau în maşină şi ieşeau la marginea oraşului. Se abăteau pe un drumeag de ţară şi într-un fel de vale intrau cu maşina într-o livadă de duzi părăsită. Întindeau pătura şi până la apusul soarelui făceau plajă. Înainte de a se căsători Olivia Sterian fuseseră de câteva ori la ştrand. Îşi priviseră trupurile goale, erau obişnuiţi unul cu altul. M-am mai îngrăşat puţin, râse tristă femeia când se dezbrăcaseră prima dată, acum după atâţia ani. Iar tu ai făcut burtă. Vai, ce ruşine, iubitule, să faci burtă. Voise să râdă, dar gura îi rămase tristă, privindu-i pieptul păros. Bărbatul o luase în braţe şi o lipise de el. N-ai vrut să mă iei atunci când eram suplu şi n-aveam burtă. O să mă iei acum. Îşi înfipse colţii în gâtul ei, ea ţipă scurt, ca şi cum s-ar gâdila. Vladimir Aldea o culcase încet pe pătură şi ea se lăsase îmbrăţişată şi sărutată. De o lună de zile veneau aici în livada părăsită de duzi. Se lăsau pradă simţurilor înfierbântate şi pustiului din fiinţa lor până la uitarea de sine. Îi muşcă gura până i-o lăsă uscată sau fleşcăită, apoi îi dezvelea sânii, îi frământa cu pieptul sau o muşca până o simţea zvârcolindu-se şi ţipând. Înaintea apusului se regăseau amândoi, vlăguiţi, cu sângele în ei potolit, poate obosit de ani. De câteva ori încercase s-o aibă, Olivia Popescu se opusese cu o voinţă care-l uimise şi-l îngrozise. Se trezea ca o fiară încolţită care apăra ceva ce era mai presus de orice, chiar şi din cea mai adâncă beţie a simţurilor. Vladimir Aldea o privea bolnav, uluit, vreau să ne iubim, înţelegi ? sunt bărbat, trebuie să mă descarc. O dată îi spusese că are impresia că ea nici nu e om. Nu cred că eşti femeie, înţelegi, nu cred ! Cred mai degrabă că eşti un diavol care ai venit să mă chinui, urlase. Ce mai vrei, viaţa mi-ai distrus-o o dată, mai vrei să mi-o mai distrugi a doua oară ?

De fiecare dată femeia se strânsese îngrozită la pieptul lui. Taci, taci ! Te rog să taci. Vladimir Aldea rămăsese privind în zarea pustie, înroşită de razele pline de otravă ale apusului. Şi când a fost asta ? o întrebă el trist. Tăcerea îi învăluise pe amândoi ca un nor de vată. Ce ? întrebă Olivia. Ce mi-ai povestit acum. O clipă Olivia Popescu îl privi nedumerită. Aaaaaa … ! păru că-şi aduce aminte brusc, demult, foarte demult. În mintea bărbatului gândurile se împleteau, căutându-se ca nişte şerpi. Când, precis ? îi ceru Vladimir Aldea. Femeia văzu uimitor de limpede cuta care i se adânci, ca o vale între sprâncene, tăindu-i toată fruntea. N-are nici o importanţă, vorbi ea culcându-şi obrazul pe pătură, nu te mai gândi. Tăceau amândoi, speriaţi de ceea ce declanşase în sufletele lor. Auzi ? o întrebă el, nu-ţi e teamă să mergi aşa de departe ? Femeia îşi ridică obrazul, şi rămăsese aşa sprijinindu-se în mâini. Teamă, repetă ea, de ce să-mi fie teamă ? Pentru că mă faci atâta de curios. Pentru că am ajuns să nu ştiu ce se întâmplă cu noi., de exemplu nici acum nu sunt convins că tu eşti o femeie normală. Pe chipul Oliviei Popescu trecu asemenea unei ape negre umbra unei spaime. Se întoarse şi se aşeză pe spate privind cerul care se boltea măreţ şi indiferent peste lume. Ţi-am spus că n-o să facem dragoste până nu ne vom căsători legal, iar până atunci te-am rugat să mai ai puţină răbdare ! Adu-ţi aminte că doresc să mă căsătoresc cu tine.

Luna asta ce a fost, o întrebă bărbatul ironic, ca şi cum ar fi fost furios, luna de încercare ? Ai ţinut neapărat să nu te măriţi cu mine până când nu mă încerci, să vezi dacă voi fi sau nu un soţ bun ? Olivia Popescu îi văzu ochii sticlind şi se cutremură până în adâncul fiinţei ei. De acest reproş, de memoria lui care nu va putea uita că l-a trădat şi că a fost a altui bărbat se temea, şi iată că ura aceea se ivise firavă în dosul ochilor lui. Îşi muşca buza de jos gânditoare, apoi oftă îngrijorată. Nu, Vlad, văd că n-ai înţeles nimic. Te-am iubit şi te iubesc îngrozitor de mult, reţine lucrul acesta, îngrozitor de mult, repetă ea iar, cu ochii pierduţi în înaltul cerului. Îţi sunt până în adâncul sufletului îndatorată, pentru că iubindu-te pe tine eu am avut pentru ce să trăiesc pe lume. Olivia Popescu trase adânc aer în piept. Chipul îi căpătase o expresie ciudată, de tristeţe şi de profunzime. O profunzime neomenească, făcând-o să pară hilar de frumoasă. Vladimir Aldea simţi dorinţa de a o poseda sălbatic, în acelaşi timp privirea îi rămase hipnotizată de frumuseţea neomenească, divină a femeii. Îţi sunt atât de îndatorată încât mi-e teamă să nu devin sclava ta. Femeia îi surâse într-un mod slugarnic şi oarecum laş. În clipa aceea se gândi că în seara aceea se va termina chinul la care îl supunea de atâta timp. Atâtea întrebări la care căuta un răspuns îl năuciseră şi-l făcuseră să-şi închipuie uneori lucruri penibile sau îngrozitoare despre ea. În fond trebuie să fie viclenia dintotdeauna a femeii care-l provocă pe bărbat amânându-l, creându-i despre  ea imaginea misterului cel mai desăvârşit. Am amânat căsătoria aceasta Vlad, îi auzi ca prin vis vocea caldă, ca să ne bucurăm cât mai mult de perioada dinaintea căsătoriei. Ţi-am spus că-mi doresc mult să mă bucur de perioada aceasta, de logodna noastră, adu-ţi aminte că aşa am denumit-o. Apoi mi-aş dori să ne bucurăm de luna de miere. Doamne, ce mult îmi doresc să ne bucurăm de luna de miere! De ce, o întrebă bărbatul grav. Pentru că în luna de miere cealaltă m-am gândit tot timpul la tine. Olivia Popescu râse mult, apoi îşi acoperi palmele cu mâna ca şi cum s-ar fi simţit vinovată. Bărbatul îi privi calm picioarele frumoase, care se pierdeau arcuindu-se înspre coapse.

În gură îi năvălea gustul acrişor, de corcoduşe necoapte. Îşi înghiţi înfrigurat saliva. De asta ţi-am vorbit despre înţelepciune, continuă femeia, de data aceasta indiferentă, fără vlagă în ea, pentru că fără condiţia aceasta noi n-o să putem fi fericiţi. Dacă tu n-o să uiţi tot răul pe care şi l-am provocat, eu voi fi realmente îngrozitor de tristă, cum sunt acum de pildă, că mereu o să-mi reproşezi. Mi-e groază, gemu Olivia Popescu, întorcându-se brusc cu faţa în jos. În timpul cât se întorsese Vladimir Aldea îi observă lacrimile şiroindu-i brusc pe obraz. Niciodată n-o să-mi iert ce-am făcut. Olivia Popescu izbucni în plâns cu faţa în palmele desfăcute. În clipa aceea hotărârea lui fu definitivă, aşa cum trebuie uneori să fie o decizie şi trebuie să mergi până la capăt. O prinse de umeri şi o întoarse brutal cu faţa în sus. Femeia îşi apăsă şi mai tare palmele peste faţa udă. Vreau să terminăm o dată cu toate întrebările şi cu sentimentalismul acesta, ţipă bărbatul. Vreau să ne căsătorim, înţelegi ? Îi dezlipi brutal palmele şi-i căută gura sălbatic. Cu un gest violent îi rupse chilotul, furios, apoi îi cuprinse umerii şi mâinile cu braţele. Ochii femeii se holbară albi, inexpresivi. Începu să se zbată din toate puterile. După un timp simţi că n-are aer să respire. Încercă să ţipe iar, cum mai ţipase. Cotul bărbatului îi apăsă gâtlejul dureros, din ce în ce mai dureros. Apoi simţi arsura, ca pe o pară de foc cum îi despică pântecele, oasele, tot trupul. Când îşi reveni îi văzu chipul mare, lat, ca şi cum ar fi fost coroana unui arbore. Respira greu, îi simţea respiraţia ca pe o căldură interioară care o readuce la viaţă.

*

Olivia Popescu descuie uşa încet. Îşi simţi picioarele şi mâinile tremurând. O teamă inexplicabilă pusese stăpânire pe ea. Îşi aducea aminte săptămânile petrecute în spitalul de boli nervoase după ce-o bătuse soţul ei. Ajunsese în dormitor aproape alergând. Închise uşa, gest făcut fără să-şi dea seama şi se întinse pe pat, mai mult aruncându-se cu faţa în jos. Rămăsese aşa un timp cu fălcile încleştate, apoi simţi plânsul cum o inundă, ca un lac de apă caldă, care o îneacă pe dinăuntru. Auzi telefonul sunând, abia atunci îşi ridică faţa de pe perna udă pe care o luase şi-o mototolise în braţe. Ştia că trebuie să fie Vladimir Aldea. De o săptămână, după ce se întâmplase, de fapt după ce o violase, o căuta în fiecare zi. Când se trezise cu adevărat nu-şi dorise altceva decât să moară. Îi era indiferent unde şi când, simţea dorinţa de stingere, violent ca pe un dar, ca pe o suferinţă izbitoare. Bărbatul o privea îngrozit. Îşi dăduse seama că se întâmplase ceva cu ea, că-şi pierduse minţile. O ajutase să se îmbrace precipitat. Îi tremurau mâinile, de fapt era înspăimântat pentru că nu ştia cum să procedeze cu ea. Îi ceruse s-o ducă acasă.

Tremura din tot trupul. Îi clănţăneau dinţii ca şi cum ar fi avut friguri. Repeta într-una gemând, mor, du-mă acasă. vreau să mor, mor, du-mă acasă. Vladimir Aldea oprise maşina, se întorsese către ea şi o mângâie. Când o văzu că tremură ţipase la ea să se liniştească şi să se trezească la realitate. Aşteptase pe şosea până se înserase. Venise lângă ea, pe bancheta din spate şi-o luase în braţe. Înnebunea când o auzea jelind că vrea să moară. Când se mai liniştise, asta era după 10 noaptea, pornise maşina. Cum îţi mai e ? Mai bine, răspunse ca un automat, cu vocea stinsă, Olivia Popescu. Oprise în faţa blocului ei. O ajutase să coboare şi vrusese s-o conducă până în faţa uşii, apoi să rămână cu ea. Pe scară Olivia Popescu clătinase stins din cap. Lasă-mă. Arăta amărâtă, zdrobită, ca şi cum ar fi pierdut pe cineva. O urmărise cu privirea urcând scările încet, sprijinindu-se epuizată de balustradă, apoi oprindu-se să-şi tragă sufletul. A doua  zi o căutase la institut. Portarul îi spusese să aştepte în hol, apoi formase numărul şi-o anunţase. Cine o caută ? îl întrebase cu vocea nefiresc de tare. Vladimir Aldea, ştie ea. Tovarăşul Vladimir Aldea, repetase în receptor portarul. Ascultase respectuos, apoi lăsase receptorul în furcă. Mi-a transmis să vă spun că este foarte ocupată, să vă anunţ că nu poate să coboare. În clipa aceea se simţise umilit. Se ridicase în picioare şi începuse să se plimbe furios. Telefonul sunase scurt. Portarul ridicase receptorul, apoi îl anunţase că tovarăşa Popescu l-a întrebat dacă n-a plecat tovarăşul care a căutat-o. Dacă n-a plecat, daţi-mi-l vă rog puţin. Îi auzise vocea tristă şi slabă, ca a unei bolnave. Te rog să mă ierţi că nu pot să cobor. Vlad, ascultă-mă, te rog. Te rog să uiţi tot ce-a fost între noi şi să nu mă mai cauţi niciodată.

Rămăsese împietrit. Portarul se îndepărtase prefăcându-se preocupat să observe grupul care urca scările. La revedere. Dacă ţii cât de cât la mine, te rog să-mi respecţi dorinţa. Auzise zgomotul făcut de receptorul pus în furcă. Aşeză şi el receptorul. Brusc simţi cum îl cuprinde furia, o stare fosforescentă murdară care-i inundă retina, laringele, stomacul. A ieşit trântind uşa. S-a dus şi şi-a cumpărat ţigări. Apoi s-a plimbat furios pe străzile din centru. La patru a aşteptat-o să iasă. A văzut-o încă de când era pe scări. I-a ieşit înainte, nici măcar zâmbindu-i. Furios s-a întunecat aşa cum îi era sufletul. Olivia Popescu a îngheţat, apoi a trecut pe lângă el ca şi cum nu l-ar fi cunoscut. Bărbatul a prins-o de braţ, Oli, te rog să nu-mi faci scene pe stradă, vreau să vorbim. Olivia Popescu a continuat să-şi vadă de drum, cu o expresie de mândrie tâmpă pe chip. În maşină, Vladimir Aldea a rămas tot timpul în spatele ei. A coborât în urma ei.

*

Starea aceasta de încordare a durat aproape două săptămâni. Pe stradă oricât a încercat i-a fost imposibil să-i smulgă măcar un cuvânt. Îşi încleştase maxilarele, privind înainte ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile. Oamenii se opreau întorcându-şi capetele, privindu-l cu acea expresie de silă şi enervare, ca şi cum i-ar fi spus în faţă, uită-te, domnule, la dumneata, că eşti om în toată firea şi lasă-te de acostat femei. Cu câteva zile înainte de sfârşitul săptămânii, Teo îl sunase şi-l rugase să-i facă rost de bilet pentru meciul de sâmbătă. Îi promisese c-o să încerce. De altfel în ultimele săptămâni se mai întâlnise cu băiatul Oliviei Popescu şi de fiecare dată se înţeleseseră perfect. A doua zi îl sună el pe băiat ca să-i spună că găsise bilete şi că vor merge împreună la meci. Îşi dăduseră întâlnire, de unde urma să-l ia pe băiat cu maşina. Ajunseră cu aproape o jumătate de oră înainte, parcară maşina, cumpărară seminţe, apoi căutară locurile. Îi plăcea să fie împreună. În timp ce privea gazonul spărgând seminţe, se gândi că este excelent să ai un băiat ca Teo. După meci merseră la bufetul de lângă stadion şi mâncară mici. Discutară un timp despre jucători, apoi îl întrebă ce citeşte. În momentul acela citea un roman de Jules Verne. Îi explică apoi că între el şi mama lui au intervenit neînţelegeri. E vorba de o întâmplare stupidă, nimic esenţial, o să-ţi dai seama când o să fii mare. Îl privea în ochi muşcându-şi buza de jos. Aş vrea să te rog pe tine să ne împaci. Tăcuseră amândoi stânjeniţi. Băiatul îl privise gânditor, apoi îi zâmbise fericit.

Crezi adică dumneata că nu-mi dau seama. Îi făcuse cu ochiul ştrengăreşte şi izbucniră amândoi în râs. Cu alte cuvinte vrei să-ţi pun o pilă, Vlad, îi spuse băiatul vesel. Exact, m-ai înţeles. Clătinase din cap în semn că aşa e, a înţeles. Îmi dai voie să te întreb ceva ? Da, cu plăcere, îl invitase Vladimir Aldea pe băiat. Acesta îl privi grav în ochi. O iubeşti pe mama ? îl întrebă brusc. Terminaseră de mâncat. Vladimir Aldea îi aruncase o privire tăioasă, apoi se îndepărtă de masa înaltă la care mâncaseră. Îl aşteptă câteva secunde, până când Teo ajunse lângă el. Rămase în faţa lui cu mâna pe umărul băiatului. Clătină din cap în semn că da. De fapt, tu eşti băiat inteligent şi înţelegi chiar mai multe decât pot eu să-ţi explic. Eu cu mama ta în liceu am fost prieteni. Îţi dai seama că ne cunoaştem demult. Băiatul închise ochii, apoi îi întinse lui Vladimir Aldea mâna. Opri maşina în faţa blocului. Urcară împreună. Teo deschise yala cu cheia şi-l lăsă pe Vladimir Aldea să intre primul. Mamă, strigă băiatul tare. Nu era la bucătărie şi nici în sufragerie. Vladimir Aldea rămase în picioare privind pe fereastră. Îşi simţea inima bătând cu putere. Auzi uşa de la dormitor, apoi o văzu intrând în sufragerie într-un capot vişiniu, lung până la pământ.

Avea părul răvăşit, semn că dormise. O văzu înlemnind, în timp ce faţa i se înăsprea plină de ură. Băiatul făcu câţiva paşi către ea. Vlad este un băiat extraordinar şi mi-a vorbit de incidentul care s-a petrecut între voi. Ţin foarte mult la Vlad şi ştiu că şi tu îl iubeşti. Vreau să vă împăcaţi. Un moment tăcerea explodă ca o apă rece, stropindu-le feţele, făcându-i să se sperie fiecare de ceea ce s-ar putea întâmpla. Olivia Popescu devenise galbenă, pământie. Vlad, întinde-i tu întâi mâna, eşti cavaler, aşa se cuvine, vorbi băiatul. Liniştea galbenă, ca un acid le mânca obrajii, mâinile. Olivia Popescu îşi ridică fruntea furioasă. Despre ce incident ţi-a vorbit, Teo ?

Îşi îndreptă faţa împietrită către Vladimir Aldea. Dacă i-ai spus ceea ce s-a întâmplat între noi, jur să nu te mai văd niciodată în viaţa mea. Aceeaşi tăcere le îngheţă iar inimile. Fii liniştită. I-am spus numai că între noi a avut loc o neînţelegere. Vocea bărbatului răsună calmă, binefăcătoare. Olivia Popescu trase adânc aer în piept. Teo, te rog să te duci să te joci sau să te plimbi, o să vorbesc eu cu Vlad. Băiatul schiţă un gest imprecis, părea îngrijorat şi în acelaşi timp încurcat. Hai, du-te, o să te chem eu, îl zori ea. Vladimir Aldea auzi uşa închizându-se şi simţi din nou liniştea, de data aceasta ca pe un lichid hrănitor. Îşi aprinse cu gesturi leneşe o ţigară. Femeia se mişcă de lângă uşă, devenind dintr-o dată vioaie, stăpână pe ea. Ce i-ai  spus băiatului ? În primul rând trebuie să ştii că Teo e un băiat foarte matur şi c-a înţeles totul. În al doilea rând ne înţelegem foarte bine, ai observat probabil că ţine la mine. Ei bine, i-am spus numai atât, că între noi au apărut anumite neînţelegeri şi l-am rugat pe el să discute cu tine.

Olivia Popescu îşi îndreptă capul, apoi rămase în poziţia aceasta nefirească, uşor comică. Dacă îţi poţi închipui că mă poţi câştiga folosindu-te de băiat, te înşeli. De altfel, vream să te anunţ, şi ţi-am spus să-ţi intre bine în cap lucrul acesta, am luat definitiv, îţi repet definitiv, hotărârea să nu mă căsătoresc cu tine. Privirile li se întâlniră pline de furie şi de ură. Vladimir Aldea îşi muşcă un timp buzele. Şi acum vreau să te rog să ieşi afară din casa mea. Îţi interzic de asemenea să te mai întâlneşti cu Teo. Vladimir Aldea simţi sângele năvălindu-i în creieri ca o herghelie de cai. În clipa aceea expresia feţei lui era de uluială, ca şi cum ar fi auzit ceva ce n-ar fi înţeles. N-am înţeles bine, vrei să mai repeţi o dată ? Am spus să ieşi afară din casa mea ! Olivia Popescu îşi încleştă şi mai mult fălcile. Buzele îi erau livide, lipite una de alta. Bărbatul privi buimac în jur, apoi se aşeză fără să se grăbească în fotoliu. În cazul acesta, vorbi el calm, ori eşti nebună, ori mă urăşti atât de tare şi în ochii tăi sunt pur şi simplu un ticălos. Dacă ai putut să-mi spui mie, omului care te-am iubit cel mai mult, să ies afară din casa ta. Eu n-aş fi fost capabil de gestul acesta.

Trase din nou avid din ţigară. Sau o altă explicaţie ar fi aceasta, că în străfundul fiinţei tale eşti o mare ticăloasă, o canalie penibilă. Asta ar explica şi gestul tău, când ai plecat şi te-ai măritat cu viitorul tău soţ. Bărbatul îşi ridică încet privirea, oprindu-se pe chipul femeii. Îl speriară expresia inumană, bovină, sălbatică a chipului Oliviei Popescu, ochii injectaţi de ură. Femeia îşi muşcă buza de jos până ţâşni sângele. Te rog încă o dată să ieşi afară, vorbi rar. Vocea ca şi felul în care rostise cuvintele anunţau dezlănţuirea unei crize de nervi. Iar eu îţi repet că nu vreau să ies ! Tăcerea ţâşni între ei ca un nor de volburi. Atunci chem miliţia să te dea afară. Olivia Popescu se îndreptă către telefon. Bărbatul se ridică în picioare apropiindu-se de ea. Iniţial intenţionase s-o împiedice, acum o privea calm, contractat, cum formează precipitată numărul. Apăsa nervoasă lamelele, apoi mai formă încă o dată alt număr. Abia atunci îşi dădu  Vladimir Aldea seama că Olivia Popescu face de fapt un număr aiurea. Se pomeni rânjind cinic, în timp ce simţi o căldură ciudată incendiindu-i pieptul. O văzu apăsând receptorul în furcă şi ducându-şi mâna stângă la frunte. Înţelese că trebuie să fie calm, s-o domine, că femeia pe care o avea în faţă va ceda peste puţin timp. Îţi repet încă o dată, Olivia, dacă ştiam că o să te rănesc atât de mult nu făceam ceea ce am făcut. Am vrut pur şi simplu să pun capăt unei stări enigmatice care mă înnebunise şi să te fac o dată soţia mea. Asta am vrut ! În esenţă am vrut să fac un bine, te rog să înţelegi o dată pentru totdeauna ! Nu de asta e vorba, o auzi răspunzându-i imediat. De altceva e vorba ?

Liniştea îşi fâlfâi aripile între ei. Fă-mă tu să înţeleg despre ce e vorba, spuse calm, rugător bărbatul, şi vom face cum va fi mai bine. Olivia Popescu se întoarse spre el. Părea mai calmă, sângele îi pierise din faţă. E vorba că tu, bărbatul care trebuia să mă faci fericită, înţelegi, repetă ea ca lucrurile să fie cât mai clare, o dată pentru totdeauna, poate că unicul bărbat care mă putea face fericită. Ei bine tu ţi-ai bătut joc de mine în modul cel mai oribil, şi mi-ai distrus pentru totdeauna viaţa. Rămaseră un timp privindu-se. Vladimir Aldea îşi simţi muşchii relaxându-se. Încercă să-i zâmbească şi o clipă avu impresia că gura îi e de ceară. Nu crezi că e tocmai invers, Olivia, că tu mi-ai distrus mie viaţa, iar acum n-am făcut altceva decât să forţez lucrurile ca să fim fericiţi ? Cum poţi să răstălmăceşti în felul acesta adevărul ? De ce ţii neapărat să mă scoţi pe mine ticălos iar pe tine te vezi fără nici o pată ? Fă-mă şi pe mine să înţeleg. Şi mai gândeşte-te că în clipa aceasta şi asta de două săptămâni, eu mi-am lăsat copiii acasă şi alerg după tine, care mi se pare că eşti o nebună sadea. Olivia Popescu îl privi în ochi, apoi oftă tristă.

Îmi este imposibil, crede-mă, să-ţi explic că mi-ai distrus viaţa, asta atunci când m-am măritat cu Popescu, însă atunci când m-ai văzut în ce hal eram, cum tremuram, sper că ţi-ai dat seama că mi-ai făcut într-adevăr mult rău. Se priviră un timp calmi. Femeia îşi lăsă capul în pământ. Îmi dau seama că ţi-am făcut rău, ai văzut că am înţeles lucrul acesta, şopti ea. Crede-mă că am suferit îndeajuns pentru prostia mea, dar data trecută tu mi-ai distrus viaţa, nu eu ţie. Asta să-ţi fie limpede. Vladimir Aldea  făcu un pas spre ea, în timp ce Olivia Popescu îşi ridică privirea speriată. Părea liniştită acum, liniile chipului i se rotunjiseră înmuiate de tristeţe. În momentul acela lui Vladimir Aldea Olivia Popescu i se păru nespus de frumoasă. O nuanţă tragică, plină de melancolie îi da chipului o expresie de monumentalitate. Femeia oftă şi-i aruncă o privire stinsă, plină de vinovăţie. O să-mi explici asta altă dată, Olivia, nu-i aşa ? Acum singurul lucru pe care mi-l doresc este să ne împăcăm şi să fim din nou fericiţi.  Olivia Popescu îşi muşcă gânditoare buzele. Te rog încă o dată să mă ierţi, îţi cer scuze în genunchi dacă vrei, îl auzi ea ca prin vis. Apoi ceva se trezi în ea, ca un auz fericit care as sta la pândă. Asta e bună, ar fi culmea. Vladimir Aldea îngenunche în faţa ei, cu gesturi liniştite îi prinse mâinile şi i le ţinu un timp, în vreme ce privirea femeii coborî speriată şi încurcată pe creştetul bărbatului. Ce faci ?

Femeia îşi trase speriată mâinile. Inima îi bătea cu putere, fericită. Nimic, vorbi după un timp bărbatul ridicându-se. Ţi-am cerut iertare în genunchi. Răsuflă uşurat. Olivia Popescu se întoarse cu spatele, căutând ceva cu privirea. Nu trebuia să faci asta, murmură ea gânditoare. Sufletul îi era liniştit, ciudat de liniştit. Privi florile de pe balcon, care tremurau bătute de vânt. Se gândi că până la urmă tot avea să-l ierte, că de fapt suferise atât de îngrozitor mai mult din pricina orgoliului ei exacerbat. De câte ori nu se gândise că poate viaţa ei ar fi luat altă întorsătură dacă atunci ar fi avut curajul să-i spună adevărul. Chiar dacă nu s-ar fi mai căsătorit după aceea cu ea. I-ar fi spus că l-a pus la încercare. Un zâmbet subţire ca un fir de sânge i se prelinse pe la colţul gurii. Sunt prea rănită, te-am urât îngrozitor săptămânile astea, Vlad, ca să mai putem fi fericiţi, iar tu n-o să mă ierţi niciodată că te-am părăsit pentru altul. Deşi dacă nu te-aş fi iubit atâta, mi-ar fi fost indiferent. Acum înţelegi că nu ne putem căsători şi că e mai bine să meargă fiecare pe drumul lui, chit că fiii tăi au nevoie de o mamă, iar eu le-aş fi o mamă bună. Trase adânc aer în piept, parcă la nesfârşit. De aceea e mai bine să mă laşi în pace. Vladimir Aldea zâmbi trist.

Ştii ce-o să-ţi fac, Olivia ? Îţi spun de pe acum ca să nu te sperii. Femeia îl privi atentă. Bărbatul îşi strivi ţigara în farfurioara care se găsea pe masă. O să te iau în braţe şi o să te sărut până o să mă satur. Apoi faci ce vrei. Se aplecă fulgerător, în timp ce femeia întinsese mâinile înainte ca să se apere, apoi o ridică icnind în braţe. Se-ntoarse şi deschise uşa de la holul dormitoarelor cu picioarele. Intră cu ea în dormitor, o puse pe patul alb, în timp ce ea se zbătea din toate puterile să se elibereze.

*

Primele zile ale lui august veniră cu ploaie. Bătea un vânt rece, de noiembrie parcă, şi oraşul se învioră brusc după moleşeala verii. Olivia Popescu se opri pe scările Institutului, nu se grăbea. Se uita atentă în lungul străzii, acum ciudat de pustie. Coborî pe stradă şi o luă către locul de parcaj. Îi făcea bine frigul, avea senzaţia că trupul îi devenise puternic iar mintea îi era mai limpede, mai sigură pe ea. O clipă se temu că nu vede maşina, îşi înălţă gâtul şi privi şirul din spate. Chipul i se înveseli brusc. În ziua aceea când se certaseră şi-i ceruse să iasă afară din casa ei, apoi el o luase în braţe, o dusese în dormitor şi-o pusese pe pat, îşi aducea mereu aminte senzaţia aceea de vomă, de greutate în stomac. Era ca şi cum i-ar fi fost trupul un sac de venin. Îşi simţea fiinţa ca pe o fiară înjunghiată, umilită de ura care creştea din biata ei fiinţă, incomparabil mai mare decât carnea ei murdară. Săturările bărbatului i se înfigeau ca nişte piroane în carne, dureroase, fierbinţi. Apoi le simţise ca pe o apă tulbure şi caldă care o moleşeşte şi o spală pe dinăuntru. Capotul i se desfăcuse, lăsând umerii albi, ca nişte crini şi sânii pietroşi pradă gurii lui. Se strânsese toată ca o broască. Cât să fi trecut ? Avea impresia că trecuse foarte mult timp, îşi ascultă gemetele de fiinţă bolnavă care se trezeşte la viaţă. Apoi căldura urcase arzându-i picioarele, coapsele, sânii. Deschise ochii speriată. Îi văzuse chipul masiv sărutându-i braţele, apoi arcadele şi tâmplele în timp ce dorinţa de dragoste năvăli ca o lavă peste întreaga ei fiinţă. Scrâşnise din dinţi, apoi îşi văzu în minte simţurile relaxându-se, ca nişte corole deschise spre cer primind prin toţi porii dragostea şi plăcerea bărbatului. Avea impresia că n-o să se mai termine niciodată, şi-n clipa aceea chiar îşi dori să nu se mai sfârşească niciodată suferinţa şi bucuria aceasta în care zăcea ca şi cum ar fi fost căzută pe fundul unei mări. Îi simţise palmele pe tâmple, apoi pe buze. O strigase încet, ca şi cum i-ar fi fost teamă să n-o trezească. S-a făcut târziu, o să plec. Faci cum crezi de cuviinţă. Auzise uşa deschizându-se, apoi uşa de la hol.

Deschisese ochii mari, parcă avea trupul de ceară, nu se putea mişca. Abia atunci îşi dădu seama, de parcă i-ar fi viscolit brusc toată carnea, de golul imens, care rămăsese în urma lui. Gemuse şi se ridicase cu greu. Ieşise în sufragerie. Ştia că nu profitase de ea şi totuşi îşi simţea carnea arsă şi oasele moi ca în urma unei băi fierbinţi. Se îmbrăcase repede, precipitat, pentru că nu mai putea suporta senzaţia aceea de pustiu biologic, cavernos din trupul ei. Dumnezeule, ce mă fac, se trezise vorbind singură, şi primul gând îi fu acela să iasă afară cât mai repede, să-l găsească pe băiat. Bine că-l am pe el. Se oprise pe scări cu mâna la piept, apoi începuse să coboare încet. Asta e dragostea, se gândise, dragostea pe care ea o ţinuse ascunsă în inconştientul ei şi nu vrusese s-o recunoască şi n-o lăsase să iasă la suprafaţă să aibă viaţa ei proprie. Aerul nopţii îi făcu bine, o să merg să-l caut, o să-i spun că sunt de acord să mă căsătoresc cu el, repetă de câteva ori. Brusc simţise un fel de baltă liniştită în piept. În semiîntunericul parcului din faţa blocului îi văzu pe amândoi pe bancă. De fapt nu văzuse decât două mogâldeţe, două capete, şi inima îi spusese ca un ţipăt că ei sunt. Se apropie liniştită, încercând să-şi ţină umerii cât mai ridicaţi. Apropiindu-se auzi vocea băiatului. Simţi brusc că izbucneşte în plâns. Rămăsese nemişcată.

Auzul prindea cuvintele din zbor ca un burete. Vorbeau despre războiul de independenţă. Vladimir Aldea îi spusese băiatului că independenţa se cucereşte zi de zi, că adevărata independenţă este atunci când un popor nu are nevoie de independenţă, sau cel puţin aşa înţelesese ea în momentul acela. Da, pentru că în 1916 a trebuit să luptăm din nou pentru independenţă. Şi în patruzeci, la fel, spuse Vladimir Aldea. Se apropie pe la spate şi-i sperie. Tresăriră amândoi, întorcându-şi brusc capetele. Eu stau singură în casă ca o pustnică şi voi aici. Vai, ce ne-am speriat, îi răspunsese băiatul supărat. Nu puteai şi tu să vii normal. Vladimir Aldea îi simţi dintr-o dată fericirea cum îi gâlgâie prin vine ca o sevă. Căută să-i observe prin întunericul slab chipul. De ce nu mi-ai spus că vii să te întâlneşti cu Teo ? i se adresă ea, veneam şi eu cu tine. Se aşeză pe bancă în dreapta lui Vladimir Aldea. Continuaţi, de ce v-aţi oprit ?

V-aţi împăcat, mamă, o întrebă Teo ? Da, l-am iertat, şi asta datorită ţie. De mâine poate să vină să ne ia la plimbare. Îşi rezemase bărbia de umărul lui Vladimir Aldea şi acesta ştiu că de-acum puteau să se bucure iar de viaţă, cu voluptate. În noaptea aceea nu închisese ochii până târziu, îşi simţise trupul umed, carnea ei de femeie ardea de dorinţă. Către ziuă îl visă pe Vladimir Aldea, avea capul mare, ca de cal şi copite. Era într-un lan de porumb, înalt de 10 metri, şi calul veni şi o posedă strivind-o cu trupul lui uriaş. Se trezi ţipând de durere, o durea toată regiunea pântecelor. În ziua aceea se gândise tot timpul la el. Se pomenise zâmbind când îşi aduse aminte versurile unui cântec popular la care fata îl blestema pe mândruţ că o lăsase cu inima pustie şi cu dorul de el şi plecase. Abia a treia zi îl sună la slujbă. Nu ţi-e ruşine, trebuie să te caut eu ? Cum era liberă în ziua următoare îl întrebă dacă nu poate să-şi ia liber a doua zi. Pentru tine fac orice, râsese el mânzeşte. Bine, te aştept mâine acasă, la nouă. Până la terminarea programului fusese incapabilă să mai facă ceva. O stare de frenezie, de agitaţie, pe care n-o putea în nici un chip stăpâni. Se trezise cântând sau se pomenise râzând din te miri ce cu voce tare. Îi ceru Eleonorei Vinu, colega ei, o ţigară, o aruncă însă după ce trase câteva fumuri.

Dragă, du-te să te plimbi, eşti îndrăgostită, şi spune-i dobitocului ăla că e un bleg. În locul lui aş pune mâna pe tine şi-ai vedea tu pe dracu. Da, cu bărbaţii de azi, căscase Mimi Adam, al meu e un mormoloc şi jumătate. Doarme ca un urs. Avem nevoie de amanţi, asta e problema. Plecase într-adevăr, până seara colindase magazinele. Îi făcuse bine pierderea aceasta, o femeie colindând magazinele se uita pe sine; seara se întoarse acasă obosită şi fericită. Îi erau picioarele grele. Adormi repede. Dimineaţa se trezi devreme, emoţionată. Ei şi, îşi spusese în gând, ce-o să fie, o să ne iubim şi atâta tot, parcă n-aş şti ce înseamnă să faci dragoste cu un bărbat. Se fardase şi stătuse aproape o jumătate de oră ca să aleagă rochia care o făcea mai frumoasă. O aruncă nervoasă la loc, îşi aduse aminte că se gândise ieri că o să-l primească în capotul albastru, de mătase, în care-i stătea foarte bine. Se pomenise apoi aprinzându-şi o ţigară. O stinse imediat, Dumnezeule, dar sunt groaznică, se înfurie realmente pe ea. Parcă aş fi o adolescentă tâmpită. Gândul îi lumină creierul ca un apus. Doamne, ce proastă sunt. Altele la vârsta mea sunt plictisite de făcut dragoste. De fapt asta este noaptea nunţii mele, e firesc să fiu emoţionată. Nu-l iubesc şi nu-l aştept de şaptesprezece ani ? În clasa a zecea eram îndrăgostită lulea de el. Auzi soneria şi răsuflă uşurată.

Iartă-mă, n-am mai putut să mai stau şi am venit mai devreme. Vladimir Aldea îi întinse florile. Răsufla greu, semn că urcase repede scările. Îl clipa în care văzu cum era îmbrăcată o apucă ameţeala. Aşteaptă-mă aici, vin cu capotul de mătase albastru, care mişcându-se îţi crea iluzia unor ape. Se aranjă în oglindă şi lui timpul i se păru imens, insuportabil. Se înfurie şi intră peste ea în dormitor. O surprinse în faţa oglinzii. Olivia Popescu scoase un ţipăt uşor. Apoi se-ntoarse brusc, milităreşte către el. Îţi plac ? Vladimir Aldea se opri emoţionat în loc. Era ciudat, grosolan şi-n acelaşi timp îngrozitor de frumoasă. O frumuseţe de icoană, evocându-i saloanele renaşterii. Se apropie de ea şi-o sărută pe obraz. Braţele puternice cuprinseră mijlocul femeii îmbătându-se de moliciunea şi de gingăşia mătăsii şi a trupului. Îşi aduse aminte scena la care se gândise de atâtea ori. Hai să-ngenunchem, Vladimir, şopti ea. Îngenuncheară amândoi. Femeia îşi lipi obrazul de gura bărbatului, îl sărută uşor pe gură. Apoi îi luă faţa în palme. Acum mă dăruiesc ţie bucuroasă, din toată inima, iubitule. Ia-mă ! Sunt a ta, pentru totdeauna. Îi cuprinse avidă gâtul şi-i căută gura.

Vladimir Aldea o luase în braţe, o ridicase, o ţinuse aşa mult timp, apoi o culcase în pat. Trupurile li se împreunară avide. Olivia Popescu închisese ochii repetând în gând, Doamne sunt fericită, Doamne sunt fericită. Simţise puterea bărbatului ca pe o rădăcină care se înfige în trupul ei fierbinte.

Se mai ridică o dată pe vârfuri să se convingă că aia era maşina lui. Apoi se-ndreptă către ea. Vladimir Aldea îşi ridică privirea de pe cartea pe care o ţinea pe genunchi, apoi îi deschisese portiera. Olivia Popescu îi întinse obrazul. Îl sărută apoi şi  ea apăsat. Urâciosule! M-am speriat când nu ţi-am văzut maşina. Altă dată să ai încredere în mine, îi spuse bărbatul. Da, aşa e. Am plătit prea scump că n-am avut încredere în tine. Auzi, vorbi tot ea, ce facem pe frigul acesta ? La livadă nu mai putem merge. Cum să nu ? îi răspunse el. Mergem şi ne iubim în maşină. Femeia îl privi neîncrezătoare. Sau mergem la un film. De aproape o lună, de fapt din ziua când îl chemase ea să i se dăruiască, ieşeau cu maşina la livada pe care o descoperiseră mai demult. Pe locul pe care o violase el. Întindeau pătura şi făceau plajă. Se uitau pe câmp să nu vină cineva. Vladimir Aldea îi desprindea sutienul, îi prindea gura şi i-o muşca până ameţeau. Se pierdeau unul în altul uitând de ei, apoi se regăseau epuizaţi, cu trupurile ca nişte cârpe spălate de torentul dragostei. Cu câteva zile în urmă Olivia Popescu murmurase ca pentru sine, cu ochii pierduţi în înaltul cerului. Vlad, asta a fost luna noastră de miere. Prima mea lună de miere, şoptise gânditoare.

Vladimir Aldea porni motorul. O să mergem să ne plimbăm, aşa de nebuni. Nu, vorbi hotărâtă femeia. Mergem la tine şi spăl. Azi am o poftă nebună de spălat. Eu o să spăl iar tu mergi la mine şi faci lecţiile cu Teo. Vladimir Aldea o privi zâmbind. Se descurcă ea mama, vorbi bărbatul gânditor. Spune mai bine când scoatem actele, nu de alta, dar aşa cu două case am senzaţia unui risipit. După ce-o anunţase pe maică-sa că fosta nevastă a rămas în Apus şi că se descurca greu cu copiii, venise să stea pentru un timp cu el. Bătrâna era deosebit de grijulie şi de pricepută, de fapt lui nu-i rămânea nimic de făcut. Da, şi eu simt că trebuie să ne căsătorim, vorbi gânditoare Olivia Popescu. Tu când ai vrea ? Eu sunt gata şi astăzi. Femeia râse tristă. Hai să ne mai bucurăm şi luna asta de vagabondaj, şi în prima săptămână a lui septembrie mă duci la ofiţerul stării civile, e bine ? Până atunci îi anunţ şi eu pe ai mei. Bine, spuse Vladimir Aldea după un timp, acum unde mergem ? La tine, să mă obişnuiesc cu mama ta. Ne laşi singure şi-ţi vezi de ale tale. Maşina porni încet, ca un animal credincios.

*

Sfârşitul lui august umpluse văzduhul de culoarea portocalie a toamnei. Vladimir Aldea citea în fotoliu. În dormitorul lui băiatul Oliviei Popescu îşi făcea lecţiile. Raporturile de fiu şi tată se consolidaseră pe nesimţite, nici băiatul şi nici Vladimir Aldea nu-şi dăduseră seama când dispăruse nuanţa aceea de prietenie băieţoasă a relaţiei lor şi când i se substituise raportul tată-fiu. Băiatul apăru în trening. Vladimir Aldea îşi ridică privirea spre el. Vlad, eu mă duc să joc fotbal, dacă vrei să mergi te aştept. Vladimir Aldea se uită la ceas. Era deja târziu, şi apoi îl interesa foarte mult cartea pe care o citea. Eu rămân, Teo. Când rămase singur, liniştea camerei îi evocă imaginea unui acvariu uriaş. Lăsă cartea din mână şi cu degetele de la mâna dreaptă îşi apăsă orbitele care-l dureau. Îşi aminti, fără să-şi dea nici el seama cum, că o dată, era prima lor întâlnire după ani de zile, Olivia îi povestise că-i păstrează scrisorile în bibliotecă. Se plimbau pe cheiul Dâmboviţei, ea era în anul II, şi el îi povestise o întâmplare cu o familie de ingineri. Soţia inginerului avea un amant, şi-i ţinea scrisorile în bibliotecă. Pentru că biblioteca era singurul loc unde nu umbla bărbatu-su. Îi spusese cu asta implicit că bărbatu-su, adică Traian Popescu, e un încuiat, un incult, că nu deschide nici măcar o carte. Privirea i se plimbă pe rafturile pline. Nici ea nu prea citea, şi totuşi îşi cumpărase foarte multe cărţi. N-aveau unde să fie, dacă le ascunsese în bibliotecă ; trebuie să fie şi acum acolo. Se ridică din fotoliu şi se apropie, căutând cu privirea locul unde ar fi putut fi ascunse nişte scrisori de dragoste. Cel mai bun ascunziş n-ar putea fi decât colţul unde cărţile erau aşezate pe două rânduri. Dădu primul rând de cărţi la o parte. Nu-i fu greu să-şi dea seama că scrisorile nu pot să fie decât în caietul de piele, care imita foarte bine o carte legată. Îl luă şi-l răsfoi atent. Apoi se apucă să-l citească. Caietul nu era altceva decât un jurnal, de lucrul acesta Vladimir Aldea îşi dăduse seama încă de la primele pagini.

*

Trecuse aproape o oră, dacă nu mai mult. Reuşise să parcurgă tot jurnalul. Vladimir Aldea se ridică brusc din fotoliu, avea bărbia uşor buhăită şi ochii plini de o tristeţe bolnăvicioasă, de plumb. Se opri în faţa ferestrei cu mâinile în buzunare. Îşi aprinse apoi încă o ţigară, a câta, pe spătarul fotoliului scrumiera era plină de mucuri de ţigări strivite. Doamne, ce dobitoc, ce dobitoc, înjură printre dinţi. Continuă apoi să-şi muşte nervos buza de jos. Auzi ca venind de departe un fel de fâşâit. Realiză cu adevărat că Olivia Popescu se află în cameră abia când îi auzi glasul ceţos, pierdut într-o expresie ciudată de mirare. Se-ntorsese brusc şi-o văzu palidă, ţinându-se de uşă, privind caietul de coperte negre. Ai venit ? întrebă Vladimir Aldea mai mult ca să spună ceva. O văzu încercând parcă să se sprijine. Dumnezeule, ai umblat în caietul acesta ! murmură pierdută femeia. Nu-l întrebase, era un fel de geamăt jelit. Vlad, ai citit caietul acesta ? De data aceasta îşi întoarse capul către el şi-l privea cu o expresie de milă. Parcă ar fi implorat ajutor.

Vladimir Aldea se apropie de ea. Femeia se aşeză în fotoliu încet. Expresia feţei îi era ciudată, ca şi cum s-ar fi întâmplat o mare nenorocire. Se gândea la ceva şi în acelaşi timp uitase de el. Îi puse mâna pe cap şi încercă s-o mângâie. E mai bine că s-a-ntâmplat aşa, acum înţeleg totul, îi spuse vorbind rar. Dacă aş fi ştiut adevărul de la început, te asigur că astăzi am fi fost fericiţi. Olivia Popescu îşi coborî faţa galbenă ca ceara şi o luă în palmele inerte sprijinite pe genunchi. Bărbatul încercă să-i ridice fruntea ca să-i poată vorbi. Tu nu înţelegi că este bine ce s-a întâmplat acum ? strigă el. Crede-mă că e foarte bine că s-a întâmplat aşa. Acum ştiu cel puţin ce s-a întâmplat atunci.  Acum ştiu adevărul, şopti el îngrijorat. Tăcerea începu să ardă aerul ca o flacără uriaşă care le usca gurile, gâturile, plămânii. O văzu înălţându-şi greoi, ca un om bolnav, chipul alb ca varul. Începuse să tremure. N-am aer… Simt că mă sufoc. Încercă disperată să ridice braţele ca şi cum s-ar fi putut salva dacă se agăţa de el.

O luă în braţe repede. Mintea îi era limpede, încordată. O duse în dormitor, o întinse pe pat, apoi deschise fereastra. În drum spre fereastră răsturnă un scaun pe care se găsea o cană de apă. Se-ntoarse să-i facă respiraţie artificială. Se  trezi răsuflând greu. Transpiraţia îi curgea pe frunte, fierbinte. Spaima îi urca prin oase şi prin nervi ca nişte păianjeni oribili. Obosise. Se opri să-şi tragă sufletul. Olivia Popescu deschisese ochii mari şi-l privea pierdută… Vladimir Aldea se aplecă să-i maseze tâmplele. Un timp se priviră muţi. Ţi-ai mai revenit, nu, o întrebă bărbatul gâfâind. Femeia clipi tristă din ochi. Timpul trecea pe lângă ei dens, tragic, ca şi cum ar fi fost ceva care se va termina cât de curând. Te rog să fii liniştită, vorbi Vladimir Aldea cu glasul încordat, răguşit, gestul tău m-a impresionat până în străfundul sufletului. N-o să-ţi reproşez niciodată nimic. Femeia se ridică încet în capul oaselor. Îşi duse mâna la frunte. Rămase în poziţia asta un timp. Săptămâna viitoare ne vom căsători, aşa cum am stabilit. Olivia Popescu se ridică în picioare. Merse şi deschise uşa dulapului care se găsea lângă fereastră. Înghiţi nişte pastile dintr-o cutie de plastic. Aşteptă liniştită, ca şi cum le-ar fi simţit alunecându-i pe gât, apoi trase de câteva ori aer adânc în piept. Te-ai liniştit acum, îl auzi. Da, m-am liniştit, răspunse femeia tristă, fără să se grăbească. M-am liniştit pentru toată viaţa. Bărbatul se ridică de pe pat şi veni lângă ea.

Vru s-o sărute, însă femeia îl respinse gravă, îngândurată. Acum ai văzut ce s-a întâmplat, nu ? vorbi ea rar. Expresia de ură de pe chip îi înverzea obrazul, bărbia. Ai văzut că am fost o femeie cinstită cu tine. Vorbea încet, ca şi cum ar fi meditat la ceva. Aş fi putut să nu fiu. Îl privi tristă, încercând să zâmbească. În clipa aceea chipul femeii îi păru lui Vladimir Aldea nespus de urât. Ar fi fost foarte bine dacă s-ar fi întâmplat aşa, vorbi bărbatul. Astăzi am fi fost împreună. Olivia Popescu tăcu privind pe fereastră. Ai văzut şi tu că am vrut sincer să mă căsătoresc cu tine, şi atunci şi acum. Tăcu un timp lung. După ce s-a întâmplat asta îţi dai seama că nu ne mai putem căsători. De ce, o întrebă Vladimir Aldea uimit. Olivia Popescu se întoarse liniştită, cu chipul uşor transfigurat înspre el. Pentru că mi-ar fi toată viaţa ruşine de tine Vlad, m-aş simţi, cum să-ţi spun, o femeie distrusă… Mă înţelegi, cred ? Bărbatul întinse mâna s-o mângâie. Te-nşeli. După ce am văzut ce s-a întâmplat, te respect şi mai mult. Crede-mă.

Femeia clătină capul tristă, cu chipul iluminat de un zâmbet fragil. Îţi este pur şi simplu milă de mine şi atâta tot. Te rog să fii cinstit cu mine până la capăt. Îi respinse mâna şi se îndepărtă. O clipă liniştea le topi gândurile ca un lac de argint. Şi chiar aşa, s-a purtat ca un bădăran cu tine ? Olivia Popescu se privea studiindu-se atentă în oglindă. Absolut îngrozitor, şopti ea îngheţată. Soţul meu a fost o canalie din prima zi şi până a murit. M-a bătut de atâtea ori încât am şi uitat. De ce m-ai minţit, atunci ? A, ţi-am spus că era deosebit de tandru cu mine ? Olivia Popescu se-ntoarse brusc spre el. Chipul i se luminase, regăsindu-şi prospeţimea şi expresia de tandreţe. Pentru că mi-a fost ruşine, şi-n al doilea rând am crezut că asta te va determina să te porţi drăguţ cu mine. Vladimir Aldea respiră adânc. Înţeleg, vorbi el după un timp. Se apropie iar de ea. Acum ţi-a trecut. Te rog să te îmbraci. În seara asta o să te duc la cel mai select restaurant. Olivia Popescu îl privi tristă. Nu, Vlad. Ştii bine că între noi s-a terminat totul. Te rog să mergi acasă, să-ţi vezi de copiii tăi, să te căsătoreşti cu alta. Un moment îşi muşcă buza de jos, privindu-l cu o expresie de melancolie sfâşietoare. Eu o să-mi văd de viaţa mea. Poate o să mă recăsătoresc. Apoi o să îmbătrânim. Şi peste puţin timp o să şi murim. Zâmbi tristă. Te rog să nu începi din nou cu sentimentalismele tale ieftine. Te rog să te îmbraci ! Nici nu m-am măritat cu tine şi ai şi început să-mi porunceşti. Poziţia ta şi modul acesta stupid de a gândi începe să mă înfurie.

Glasul bărbatului suna puternic, ameninţător. Iar eu te rog să pleci şi să mă laşi în pace, îi răspunse Olivia Popescu cu acelaşi ton. Dacă mă voiai atunci, când ne aflam sub sălcii şi nu acum, astăzi am fi fost fericiţi ! Vladimir Aldea îşi aprinse nervos o ţigară. Dacă-mi spuneai atunci, când s-a întâmplat chestia aia, îl omoram. Când m-a violat Gheorghe Bogheanu, atunci în clasa a zecea ? Aiurea, erai un mucos. Iar eu am fost atât de proastă să cred că viaţa mea e distrusă pentru totdeauna. Şi n-a fost aşa. Bărbatul privi într-o parte, apoi merse în faţa ferestrei. Clătină ţâţâind din cap, incredibil, de neimaginat. Şi cine dracului te-a pus pe tine să ţii jurnalul acesta ? La fel de bine puteam să nu ştiu niciodată ce s-a întâmplat atunci. Olivia Popescu îl privi atentă : Ei vezi, vezi că aşa ai să gândeşti ! Dă-mi şi mie o ţigară. Fumăm ţigara asta şi mergem să ne plimbăm. Vladimir Aldea îşi scoase pachetul de ţigări din buzunar ca şi cum ar fi vrut intenţionat să prelungească la infinit gestul acesta. Îşi simţea sufletul liniştit, ca o groapă în care se afla de ani de zile o apă coclită. Îi aprinse ţigara Oliviei Popescu, apoi se-ntoarse din nou să privească pe fereastră. În clipa următoare se gândi că Olivia avea dreptate, imaginea femeii în ochii lui căpătase un nou contur, o umbră ciudată, de fiinţă terfelită în bălţile mizeriei, în noroiul vieţii, de care nu ţi-ai mai apropia buzele cu aceeaşi plăcere.

*

Vladimir Aldea îşi încordă auzul, ca şi cum el, auzul, ar fi fost un arc pe care îl întinzi dacă strângi doar dinţii. Se lăsă pe spate în fotoliul moale de pluş, care trebuie să fi fost la fel de bătrân ca şi el. Prin geamul mat al uşii o văzu pe Sidonia Deleanu mişcându-se în dormitor. În clipa aceea se gândi că ar fi excelent ca femeia să nu mai apară niciodată în sufragerie, să-l cheme. Se simţi dintr-o dată bătrân şi obosit. Sufletul îi era acoperit de un soi de rugină amestecată cu mătase broaştei. Îşi propusese să mai vadă încă o dată lucrurile în minte, imaginile acestea, văzute de atâtea ori se transformaseră într-un film, într-un fel de bandă care se derula de la sine ca şi cum ar fi avut viaţa ei proprie. Aşadar, în urmă cu optsprezece ani, pe când el şi Olivia erau elevi în clasa a zecea, el fiind îndrăgostit lulea de colega lui de clasă, aceasta fusese chemată într-o după-amiază în cabinetul lui Gheorghe Bogheanu, profesorul lor de naturale, care pe vremea aceea era directorul adjunct al liceului. Ce se întâmplase acolo în cabinetul lui Gheorghe Bogheanu ? Vladimir Aldea revăzuse cutremurându-se scârbit de silă, scena aceasta de mii de ori. Acesta încercase s-o violeze. Olivia Sterian, cum o chema ca elevă, ce făcuse ? Ţipase ? Se zbătuse ? La 17 ani, era destul de dezvoltată şi de puternică să-i opună rezistenţă. Îl vedea în minte atât de viu pe Bogheanu, masiv, cu faţa lui bovină, un tip odihnit, bădăran şi cinic, din categoria oamenilor care nu fuseseră înfrânţi niciodată în viaţă. Se ştia încă pe când era el în liceu, a auzit asta şi în anii următori, că Gheorghe Bogheanu obişnuia să se culce cu elevele. Unele acceptau desigur cu plăcere, pentru avantajele care urmau. În jurnalul ei Olivia Popescu spusese clar, o săptămână n-am ştiut ce se întâmplă cu mine, dacă sunt moartă sau vie. Asta ar însemna deci că într-un fel fusese surprinsă de gestul bărbatului, că opusese într-adevăr rezistenţă. Că nu acceptase de bună voie. El, colegul ei de clasă, nu sesizase drama, durerea până la pierderea completă a conştiinţei ei în lume. În acelaşi timp, ce dracului căutase în cabinetul lui, odată ce auzise şi ea că nenorocitul obişnuieşte să se culce cu elevele lui, să le violeze? Ideea aceasta revenea şi i se rotea ca un burghiu în creieri. În sfârşit şi-a revenit, prietenia lor a continuat, au terminat liceul, îşi aducea perfect aminte când mergeau pe culoarele liceului cântând Gaudeamus Igitur.

Apoi a venit facultatea, el a reuşit din primul an, ea în anul următor. Prietenia lor a devenit dragoste declarată, ceea ce fusese de fapt de la început. În ultimul an de facultate când deja vorbiseră că după terminarea facultăţii se vor căsători, ea dispare brusc din viaţa lui, măritându-se cu unul din asistenţii de la Politehnică. În jurnal Olivia Popescu scrisese că se măritase cu Traian Popescu pentru că-l iubea şi-l preţuia atât de mult pe el, pe Vladimir Aldea, încât prefera să-l piardă. Să-l piardă acum decât mai târziu, când el, Vladimir Aldea, avea să afle de legătura ei cu Gheorghe Bogheanu. Imediat după ce citise jurnalul fusese realmente zguduit. O crezuse. Apoi lucrurile i se păruseră din ce în ce mai neclare. Adevărul era că-l părăsise şi pentru poziţia ei socială, de soţie a unui cadru universitar. Se nimerise ca Traian Popescu să fie un afemeiat, un pocherist înnăscut, cu care nici pe departe nu fusese fericită. Apoi se întâmplase ca soţul ei, care uneori o bătea de-o snopea, să moară într-un accident de maşină, iar după doi ani soţia lui să plece în străinătate şi să-l părăsească, împreună cu copii, aşa cum ţi-ai fi lăsat în ţară o valiză, sau o pereche de pantofi. Vladimir Aldea îşi luă capul în palme şi oftă, dând puternic aerul pe gură. Dumnezeule, Dumnezeule, stranie lume mai este şi lumea asta ! Urmase primul lui telefon, şi discuţia aceea interminabilă plină de emoţie, de gingăşie, de gesturi timide, de căutare. Apoi gestul lui care o dezechilibrase profund, gest barbar de altfel, făcut mai mult din curiozitate.

Din jurnal reieşea că Traian Popescu o avusese cam în acelaşi fel, după un ceai la o colegă, o violase şi el, şi e posibil lucrul acesta. După ce fusese a lui Traian Popescu, şi pentru că-i era într-adevăr ruşine ca el să nu afle despre ea că nu mai este fată mare, sigur că în cazul acesta, cea mai bună decizie pe care o putea lua era aceea de a se mărita cu viitorul profesor universitar, mai ales că titlul o încânta destul, în acelaşi timp situaţia materială a lui Traian Popescu fiind foarte bună.

Sidonia Deleanu stinse lumina în dormitor şi veni în sufragerie în capotul ei ieftin de culoare roz. Niciodată nu putuse să sufere culoarea aceasta la o femeie, deşi într-un fel se întâmplase cu ea cam ceea ce face un animal în natură, îşi adaptează culoarea blanei după cea a mediului. N-a început filmul, nu ? o auzi pe Sidonia Deleanu. Nu, nu ştiu, se precipită Vladimir Aldea. Eşti cam obosit, iubitule ! Femeia veni şi se strecură lângă el în bătrânul fotoliu, trecându-i braţul pe după mijloc. Afară ploaia târzie de noiembrie se porni să huruie şi mai tare pe acoperişul de tablă. Ar putea foarte bine să se căsătorească în curând cu Sidonia Deleanu, casa aceasta în care se găsea acum era a ei. Sidonia era o femeie destul de cultivată şi de simţită, de sensibilă, cu aplecarea aceea necesară către înţelegerea vieţii, proprie femeilor, ca să întemeieze cu ea o familie. Îi dăduse de altfel foarte clar să înţeleagă că ar accepta cu plăcere să se căsătorească după un timp cu el, în condiţiile în care amândoi copiii vor reveni în familia lor. Vladimir Aldea se trezi din gândurile care-l furaseră abia când auzi genericul sonor al serialului care urma. Se scuză că-l doare capul şi merse în dormitor să se întindă. Senzaţia de rece a cuverturii îi făcu bine. Sunt convins că aş face cea mai mare tâmpenie din viaţa mea dacă m-aş căsători cu Sidonia. Mariajul lor în ultima săptămână mersese excelent. O înjură în gând pe nevastă-sa, pentru că rămăsese în Germania.

Uneori se gândise că singurul mod de a se purta cu femeile este modul cum se purtase Traian Popescu cu Olivia. După seara  aceea  când descoperise jurnalul, după discuţiile care urmaseră, Olivia Popescu se răcise brusc. La început o suspectase că face lucrul acesta în mod provocator, demonstrativ, se convinsese însă destul de repede că starea ei era una normală. Continuaseră să se întâlnească, mai bine zis continuaseră după asta vizitele lui în Casa Popescu. Avea senzaţia că vine mai mult pentru băiat, că singura lui discuţie se desfăşura cu  Teo. E imposibil să te fi transformat într-un timp atât de scurt, te prefaci ! Îl privise tristă, cu un fel de zâmbet rânjind pe chip. Îi pusese mâna pe frunte, ca să te convingi, poftim. După un timp îşi luase mâna de pe el. Senzaţia de mână rece, de strigoi, ceva care se leagă de moarte, îl făcu să se cutremure. În gură simţi gustul silos al vomei. Mi-am luat şi tensiunea dacă vrei să ştii, am făcut ceea ce se cheamă o cădere de tensiune. Îi aruncase din nou privirea aceea de ură şi de milă pe care i-o cunoştea bine acum. I-o spuse privindu-l în faţă cu dinţii strânşi : Tu m-ai distrus. Dacă ai înţelege odată că tu eşti cel care mi-a nenorocit viaţa te-ai spânzura.

Într-una din după-amiezi o găsise singură acasă. Se certaseră iar la sânge. O făcuse nebună şi tâmpită. Aşa-mi trebuie, nu m-aş mira până la urmă să mă iei şi la bătaie. Bună răsplată pentru cât te-am iubi, îi reproşase ea. Se-ntoarse şi o luase în braţe. Era toată numai draci. Ţipase la el să-i de-a drumul. Şi el o dusese în dormitor şi-o puse pe pat. Ideea că singurul mod de-a o readuce la viaţă ar fi s-o iubească, să-i intre bine în cap că este iubită, i se înfipse adânc în minte. Şi chiar aşa făcuse. Încercase să se opună. Până la urmă se iubiseră. Fusese ceva penibil, senzaţia de trup rece, de carne fleşcăită îl făcuse să se cutremure. Poţi să faci ce vrei cu mine, îi spuse, poţi să mă şi omori. Mai bine m-ai omorî, mi-ai face dracului un bine, că fericită pe lumea asta n-ai putut să mă faci, idiotule ! O ameninţase că până la urmă îi va trage o bătaie soră cu moartea, poate-ţi vine naiba mintea aia de femeie proastă la cap. Vrusese să-l pălmuiască dar îi prinsese mâna şi o culcase din nou în pat. Îi dezvelise trupul şi i-l sărutase pe umeri, pe gât, pe tâmple, până izbucnise în plâns. Plângea zguduindu-se şi o lăsă să plângă până se linişti. O rugă, a câta oară, în genunchi să înţeleagă că o iubeşte, că pentru el a rămas acelaşi om frumos şi că cel mai bun lucru ar fi să se căsătorească. Suspina, fără să poată să se oprească : Nu înţelegi că sunt o femeie moartă, înţelegi că nu mă pot căsători cu tine de ruşine ?! Cine dracului te-a pus să deschizi jurnalul acela ?!

O prinsese de mână şi o zgâlţâise. Rămase îngrozit cât de mult se urâţise şi îmbătrânise în ultimul timp. Dintr-o dată, ca şi cum în trupul ei s-ar fi produs o surpare a proceselor biologice. Peste câteva zile o aşteptase şi-o luase cu maşina de la slujbă. Septembrie venise peste oraş şi peste lume, sufla un vânt care-ţi făcea pielea să se încreţească. Merseră la o cofetărie. Era tristă, îi mărturisi că are probleme cu Teo. De ce ? În ultimul timp este îngrozitor de neascultător, nu mă mai înţeleg cu el. Poate e îndrăgostit, îi spuse, la zece ani eram îndrăgostit lulea de o colegă care stătea în faţa mea, îşi aminti el. Şi eu m-am gândit, mi-e teamă însă că e altceva. Aş fi distrusă atunci. În cazul acesta chiar n-aş mai avea de ce să mă agăţ în viaţă. O întrebase la ce se gândeşte. La faptul că seamănă cu taicu-su. Fostul meu soţ era uluitor de inteligent, dar realmente un om stricat până în măduva oaselor. O privise tăcut, în cofetărie mirosea a zahăr şi a bomboane şi o clipă îşi aduse aminte cât de fericit era în copilărie dacă ar fi văzut, măcar numai să le fi văzut, atâtea bunătăţi. Cred mai degrabă că are nevoie de un tată. Tăcuse, cu capul în pământ. Şi eu m-am gândit, vorbise iar. Am la slujbă un coleg, un om tare de treabă, de-acum un an mi-a propus. Mă gândesc din ce în ce mai mult că n-ar fi rău dacă m-aş căsători cu el.

Rămăsese cu capul în pământ aşteptând. Ce faci, mă verifici ? o întrebase el. Oftase, apoi îşi ridicase faţa privindu-l cu o expresie plină de umilinţă şi aşteptare. Nu, Vlad, m-am gândit foarte serios, şi te rog să-mi dai voie să fac asta. Rămăsese perplex. Ţi-am spus că eşti nebună, şi din păcate cel care a suferit din cauza asta am fost eu. Ar fi vrut să-şi aprinsă ţigara, dar îşi aduse aminte că se găsesc într-o cofetărie. Şi dacă nu-ţi dau eu voie, nu te măriţi cu el ? o întrebase ironic. Îşi muşca buzele tristă. Nu ştiu, şoptise ea gânditoare. Dar dacă ai fi de acord, aş fi şi eu împăcată. Îşi aduse aminte de pasajul din jurnal în care ea mărturisea că se gândise să-l înşele pe Traian Popescu, şi că nu făcea gestul acesta pentru că-l iubea pe cel cu care voia să-l înşele, şi nici din curiozitate, ci pur şi simplu pentru că simţea nevoia să-şi facă rău, să se autopedepsească. Îi era silă de ea. Eşti o femeie complicată, Olivia, îi spusese, trebuie să ai mare grijă de tine. Dădu din cap, resemnată, în semn că ştia. În cazul acesta, reluă el, dacă te-ai gândit să te măriţi cu altul, înseamnă că nu mă iubeşti. Îl privise speriată şi uimită. Dar ochii i se înmuiaseră pe nesimţite. Nu, Vlad. Te-am iubit şi te voi iubi toată viaţa. De lucrul acesta sunt mai convinsă decât de existenţa mea, şi chiar mai convinsă decât de existenţa lumii. Mi-ar pare tare rău să crezi altceva. Bine, atunci ne căsătorim, îi spuse el punându-i pala pe mână. De mâine începem demersurile. Eu hotărăsc.

Ea clătinase din cap visătoare, apoi rămase cu privirea pierdută. Asta nu se va întâmpla niciodată. Avea în ochi un fel de mândrie ciudată, de om care a obţinut o victorie uriaşă după ce fusese umilit. Şi dacă totuşi mă mărit cu el, tu o să afli după ce faptul va fi consumat, ăi spusese privindu-l în ochi cu dragoste. Am mai făcut-o o dată. Aici râsese brusc, tristă. Vladimir Aldea o privi meditativ un timp. Te-aş bate de te-aş omorî. Aşa, cu sete. Olivia Popescu râsese uşor. O, Doamne, ce bine ar fi. De când n-am mai fost bătută mi-era şi dor, oftă ea. Râseră amândoi, apoi tăcură. Pe uşă intraseră câţiva tineri gălăgioşi care se aşezară la masa din colţ. M-am gândit la o altă soluţie, vorbise Olivia Popescu şi chipul îi devenise din nou grav. Ori rămânem aşa cum suntem acum… ori ne mutăm toţi într-un apartament cu patru camere, ca să mă pot ocupa de copiii tăi, iar noi trăim în concubinaj, fără să ne căsătorim legal niciodată. În primul caz sunt amanta ta, şi accept să-ţi fiu amantă, aici îl privise în ochi înveselită, văd că şi ţie îţi place, în al doilea caz îţi sunt un fel de gazdă şi menajeră. Te invit să ai toată încrederea.

El îi spusese un nu răspicat, ne mutăm într-o casă mare şi apoi ne căsătorim. Da, şi apoi nu ne mai iubim, şoptise ea înroşindu-se. De unde ştiu eu că dacă ne căsătorim nu-mi dispare dragostea ? Şi ce mă fac atunci ? Se ridicase să plătească. Femeia veni şi le luă banii. Tu ştii când te-am iubit eu cel mai mult şi cel mai mult ? îl întrebă ea cu  o expresie jucăuşă în ochi Când am fost cu Popescu. Mi se făcea câteodată atât de dor de tine că îmi venea să plec în lume, să te caut. Să fug ! Se ridicară şi ieşiră. Oricum hârjoneala asta a noastră nu mai poate dura mult. Bine, acceptase… Ne căsătorim fiecare şi ne vedem de vieţile noastre.

*

Se apropia sfârşitul anului. Sidonia Deleanu îi cerea tot mai des să se pronunţe o dată. Cât crezi că mai putem continua aşa. Mie îmi convine cel mai mult, mă gândesc la copiii tăi, treaba ta. Olivia Popescu aflase de legătura lor, deşi el făcuse tot ce putuse să nu apară cu Sidonia Deleanu pe stradă. Oraşul era destul de mare ca să poată să se întâlnească cu Olivia în timp ce se plimba cu cealaltă, sau să-l vadă Olivia în timp ce se plimba cu Sidonia. Erau de braţ şi Olivia venea dimpotrivă. O văzuse făcând feţe, feţe. Îi urmărise chipul atent, nuanţele expresiei psihologice, pusese ochii în pământ şi trecuse pe lângă ei ca şi cum nu s-ar cunoaşte. Seara o căutase acasă. Îi deschisese băiatul. Era supărat, îi spuse că mama nu se simte bine, are frisoane. Unde e ? În dormitor, băiatul îl privise duşmănos, apoi intrase în dormitorul lui. O găsise în pat, tremura ca şi cum ar fi avut friguri. Era plânsă, chipul îi era galben, cu pete roşii, probabil de la ficat. Îşi luase un scaun şi se aşeză lângă pat. La început nu-l văzuse, deschise apoi ochii mari implorând milă. Plânsese mult, avea faţa tumefiată. Vladimir Aldea îi luase mâna, şi ea i-o dăduse privindu-l cu recunoştinţă. Ca un câine care se gudură când îi întinde stăpânul o bucată de pâine. O întrebase cum se simte. Mi-e mai bine, vorbise răguşit. Îţi mulţumesc c-ai venit. Ştiam că o să vii.

Îi ceruse iertare şi ea închisese ochii fericită. Un timp liniştea de vată le încolţi sufletele, odihnindu-i. E o femeie bună, să ştii… M-aş bucura să vă căsătoriţi. Vladimir Aldea o privi îngrozit. Se gândi în clipa aceea că cea pe care o vedea în faţa ochilor e nebună. Nebună de legat. Şi cel mai bun lucru era să consulte un medic. Tot timpul m-am gândit la tine, o auzi, şi am găsit care e cea mai bună soluţie. Se înviorase, obrajii i se îmbujoraseră uşor. Încercă să se ridice şi el o opri. Stai cum îţi e mai bine, îi spuse. Femeia îl privi cu o fericire nespusă în ochi : Ai văzut cât de mult te iubesc, Vlad, şopti. Acum mă crezi ? Vladimir Aldea rămase împietrit. Se gândi din nou că Olivia Popescu înnebunise, că-şi pierduse minţile. O senzaţie ciudată, de parcă un păianjen i-ar fi umblat prin sânge, îl îngheţă… Olivia Popescu se ridică în capul oaselor, i se vedea cămaşa transpirată. Crede-mă că m-am gândit mult la soluţia aceasta, Vlad.

Tăcu, părând că se gândeşte. Te căsătoreşti cu ea, dacă e o femeie de treabă, te rog foarte mult să ai grijă să nu iei o pramatie, mi-ar părea îngrozitor de rău. Se opri să răsufle, chipul îi păstra aceeaşi expresie gânditoare. Vă căsătoriţi deci, iar eu rămân amanta ta. Aici îşi ridică ochii şi-l privi scrutător. Crede-mă că sunt în stare să mă umilesc ca să te rog să nu mă uiţi. Aş fi îngrozitor de disperată dacă aş şti că n-o să te mai văd niciodată. Bărbatul tresări şi-şi întoarse capul spre uşă. Îi văzuse sânii căzuţi. Se ridică şi puse siguranţa, apoi se întoarse şi-o luă în braţe. Îi muşcă gura palidă, trupul îi ardea umed. Îşi aruncă fără să se mai uite cămaşa pe scaunul pe care şezuse. Olivia Popescu se agăţă de gâtul lui strângându-se toată în el. Îl primea cu tot trupul, din toată inima, parcă era o vale fierbinte şi fertilă.

*

Anul nou veni şi trecu aproape ca o duminică banală. Vladimir Aldea se gândise cu o strângere de inimă ciudată că de acum anii vor trece ca nişte camionete rablagite pe drum, independent de el şi fără să poată măcar să le atingă cu mâna. Avea un gust ciudat în gură. Se gândi că de la vârsta asta pentru om viaţa devine un lucru pe care-l simţi dureros în fiecare celulă a trupului. Se întâlnea des cu Olivia. Îl bucura nespus echilibrul la care ajunsese, un fel de stare mediocră a sufletului. Când nu era băiatul acasă se iubeau tăcuţi, pândindu-şi fiecare senzaţie ca nişte vânători. O dată îl întrebase roşind, cealaltă cum este ? Cum adică ? Nu mai face pe prostu, zâmbise ea, cum este când faceţi dragoste ? Tăcuse încurcat, neştiind ce să-i răspundă. Te mai rog încă o dată, căsătoreşte-te cu ea, cât mai repede. Îi cuprinsese gâtul şi-l sărutase lipicioasă pe ureche. Te rog mult, mult de tot, să te căsătoreşti cu ea. Şoaptele fierbinţi ale femeii îl făcură să se înfioare. După ce vă căsătoriţi îţi promit că o să te iubesc şi mai mult, o să fiu şi mai drăgăstoasă, o să vezi. Chicotise fericită în urechea lui.

Căuta s-o înţeleagă şi-i era imposibil, în afara faptului pe care nu-l excludea, că era puţin dezaxată. Pentru că nu se lăsase, şi o făcuse cu atâta convingere şi se luptase realmente cu el, până nu-l împinse în braţele celeilalte. Căsătoria cu Sidonia Deleanu avu loc pe la sfârşitul lui februarie. O masă la un restaurant, cu prietenii şi colegii de serviciu ai celor doi miri. Îl înfuriase ca o rană vie care se trezeşte în el, luciditatea şi starea aceea ciudată a conştiinţei, ca şi cum ar fi privit totul din afară. Ca şi cum ar fi murit şi acum de undeva din aer spiritul lui privea spectacolul mesei festive. Apoi veniră zilele obişnuite, că de fapt trăia cu Sidonia Deleanu de aproape două luni. O superstiţie ciudată, amestecată cu o teamă ancestrală, îl făcuseră să evite întâlnirea cu cealaltă. Aproape că regreta căsătoria cu Sidonia Deleanu, făcută mai mult la îndemnul Oliviei. Se trezea din somn lac de sudoare sau nu putea închide ochii până la ziuă. Îşi dădea perfect de bine seama că este sfâşiat. Sidonia Deleanu devenise după căsătorie incredibil de repede o femeie blazată, o fiinţă casnică. Resorturile care-o împinseseră să-l dorească şi să-l convingă să se căsătorească şi care-i dăduseră mult timp o notă de fiinţă calm-patetică se stinseră brusc. Măcar să fie o femeie de casă şi o bună educatoare şi mamă pentru copii, se consolase.

Apoi se gândise brusc îngrozit, ca şi cum ar fi trăit un vertij, de fapt şi era un vertij epistemologic – ca după atâta timp lumea şi mai ales femeile i se par absurde, imposibil de înţeles. Sfârşitul  lui martie aduse cu el o primăvară voluptoasă, grăbită să reintre în drepturile ei. Era într-o sâmbătă, când coborî treptele ministerului, înlemni. Îl hol îl aştepta Olivia Popescu. Era galbenă pământoasă, slăbise mult, şi se schimbase într-un fel ciudat, jalnic. Tremura uşor, îşi dădea seama de asta. Se apropie de ea emoţionat. Îi luă mâna şi i-o sărută. Femeia începu să tremure dintr-o dată şi mai rău. Îşi dusese brusc mâinile la ochi şi izbucnise într-un hohot de plâns nestăvilit.

Colecţia „Povestirea de dragoste „

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: