ANTOLOGIA DE NUVELE

~Cântecul câinelui

 

Pe Vincent Alexander îl văzuse prima dată la concertul de la Operă dat în seara zilei de 28 decembrie. Mersese mai mult din capriciu, poate pentru că în seara aceea dorise să fie singură. Deşi găsise bilet în ultimele rânduri şi nu-l vedea aşa de clar (la un moment dat îi ceruse vecinului binoclul şi privise prin el) îi remarcase din prima clipă frumuseţea neobişnuită. Aşa cum stătea aplecat pe violoncelul lui, concentrat, cu pletele bătând înspre roşu, părea un tânăr zeu chinuindu-se să facă un lucru prea terestru pentru înfăţişarea şi natura lui. Aflase abia a doua zi din presă că-l cheamă Vincent Alexander şi că era o achiziţie recentă a Operei. Dacă ar fi frecventat mai des concertele şi dacă ar fi citit regulat cronicile despre muzica lui, revistele literare, ar fi aflat mai demult că Vincent Alexander este unul dintre violoniştii cei mai apreciaţi de critică şi unul dintre cei mai populari şi mai iubiţi interpreţi. Atunci, stând acolo în penumbra sălii de concerte, se îndrăgostise nebuneşte de el. Îi privea hipnotizată mâinile aurite de lumina reflectoarelor, chipul cu trăsături de zeu nordic. Câteva zile mai târziu când imaginea lui îi revenise obsesiv în minte, îşi aduse aminte că se îndrăgostise la fel când avea 18 ani de un pictor pe care-l întâlnise în familia unor prieteni. Îl visa noaptea şi-l aştepta la intrarea Galeriilor de Artă. Dar nu-l mai văzuse de atunci niciodată. Urmaseră apoi anii de facultate, cărţile care o absorbiseră, prieteniile cu oameni de cultură.

Anamaria Eleuteriade se apropia de treizeci de ani, era o femeie de o frumuseţe deosebită, înaltă, puternică, emanând o robusteţe şi o monumentalitate aristocratică. Asistentă la Facultatea de Limbi Romanice ar fi putut demult să-şi facă un rost, dacă n-ar fi avut de când era mică intuiţia acelui bărbat extraordinar, frumos, cult, bogat, a unui prinţ care o va găsi şi o va face fericită. Şi iată că visul care o obsedase chinuitor era mai aproape ca oricând să se împlinească. Primul lucru de care se informă, cu destul tact şi cu destul efort a fost acela de a şti dacă Alexander este sau nu căsătorit. A răsuflat uşurată, o senzaţie ciudată, rece, ameţitoare, care i-a oprit o clipă diafragma în loc, când a aflat că nu este căsătorit. Un timp nu l-a mai putut vedea pentru că marele violonist întreprindea un turneu în America de Sud, dar l-a aşteptat în fiecare zi aproape. În sfârşit, după ce şi-a reluat activitatea, a mai avut norocul să-l zărească de două ori. De data aceasta a avut grijă să-şi ia biletele în primele rânduri, acum l-a observat de aproape, mâinile puţin păroase exprimau putere şi un fel de întuneric masculin care o făceau să se înfioare. Trăsăturile chipului îi erau mai aspre, dar într-un fel geometric şi efeminat, care-l făceau şi mai tulburător. Aproape că începuse să creadă că este din nou liceană; începuse să colecţioneze timbre ; tăiase şi lipise într-un album toate cronicile în care era vorba de Vincent Alexander. Lunile care s-au scurs până în primăvară au rămas ca unele dintre cele mai frumoase momente din viaţa ei.

Se schimbase destul de mult ca lucrul acesta să nu dea de bănuit prietenilor ; în primul rând devenise mai expansivă, mai circumspectă cu ea. Se trezea des râzând în hohote şi ascultându-se. Într-o asemenea clipă avusese iluzia că, vai, chiar în acel moment pe uşă intra el ; îşi prelungise cu destul efort volutele râsului tocmai ca s-o audă şi să-i atragă atenţia. Nopţile avea insomnii şi totuşi aceste momente de reverie şi de limbaj interior epuizant erau atât de frumoase. Era conştientă că nu poate prelungi dragostea aceasta la infinit, în primul rând pentru că devenise chinuitoare, în al doilea rând pentru că devenea din ce în ce mai neliniştită, mai fricoasă, ca şi cum ar fi pierdut contactul cu realitatea şi ar exista posibilitatea să nu se mai regăsească niciodată. Aflase că peste două săptămâni Vincent Alexander urma să ţină un curs la Conservator; era desigur o şansă, şi una din cele mai bune de a-l vedea, de a-l asculta, de a-l cunoaşte. Lucrurile nu s-au întâmplat însă aşa ; a trăit atunci un fel de şoc, un gol în care simţi că intri împotriva dorinţei tale. S-a gândit atunci cu strângere de inimă că la fel s-ar putea întâmpla ca tot ce trăieşte ea să nu fie decât o pregătire pentru vidul care urma. Aproape că se gândea cu toată seriozitatea la o strategie de reprimare a sentimentului care se născuse în ea. Oricum Vincent Alexander fiind artist, şi găsindu-şi toată fericirea în muzică, este posibil, în cazul în care s-ar căsători într-adevăr cu ea, ca legătura lor să nu fie tocmai fără dificultăţi ; este cunoscută firea complexă, chinuită a oamenilor de soiul acesta.

 

*

Într-una din seri s-a produs şi lucrul ce o chinuia cel mai mult. Modul cum trebuie să-l cunoască ; ar fi putut să meargă în pauza dintre acte să-l caute. Putea să fie atât de sigură încât să-i exprime dorinţa de a-l cunoaşte, sau putea să fie atât de îndrăzneaţă încât să îi scrie. Şi iată că în seara aceasta fusese invitată de una din prietene într-una din casele de vază ale oraşului. Rămăsese o clipă cu mâna în aer, scoţând un uşor ţipăt, ca şi cum s-ar fi speriat, când îl văzuse pe violonist în fotoliu, zâmbind senin prietenului său., făcuseră cunoştinţă şi cu destulă greutate reuşise să-şi ţină mai mult decât trebuia mâna în cea a lui Vincent Alexander. O, exclamase el când auzise că este asistenta bătrânului profesor Alfred Garedi. Cum să înţeleg gestul dumneavoastră, întrebă ea, mai mult ca să înceapă o discuţie decât ca să afle un răspuns. Daţi-i cea mai frumoasă interpretare, stimată domnişoară, îl auzise. Se aşezase jos, destul de repede, ca să-şi continue discuţia începută. După ce a schimbat câteva cuvinte cu ceilalţi invitaţi, oprindu-se cum era şi firesc mai mult să discute cu gazda, prelungind peste puterile ei o discuţie de rutină, a avut grijă să se aşeze destul de aproape de cunoscutul violonist pentru a se introduce cât mai firesc în discuţie. O altă femeie, vorbind obositor de mult, o frumuseţe de tipul cântăreţelor de operetă, făcea de mult timp acelaşi efort, într-un mod cât se poate de insistent şi de neplăcut.

La început simţise un fel de strângere de inimă, apoi taxând-o de gâscă şi observând că şi Alexander n-o prea băga în seamă, răsuflase uşurată. Discuţia se purta în jurul conceptului de linie melodică, celălalt trebuia să fie tot muzician, se gândea Anamaria Eleuteriade, şi era într-adevăr   profesor la Conservator. Sesiză cu uşurinţă divergenţele  lor. Aşteptă cu răbdare momentul ca să se introducă în discuţie, lucru pe care-l făcu binişor trecând de partea profesorului de canto. Nu, nu domnişoară, nu pot să fiu de acord cu dumneavoastră, eu vorbeam nu de stabilirea unei reguli, lucru care ar fi cât se poate de dăunător ; îmi exprimam o percepţie şi un punct de vedere care sunt, e adevărat, personale, dar pot să fie deosebit de rodnice sau de eficiente, cum vreţi să-i spuneţi, dacă un artist merge pe această cale. Domnişoara Eleuteriade îl ascultă cu toată atenţia, (sesizase că Vincent Alexander are un aer deosebit de respectuos când ascultă, dând interlocutorului său şi impresia de bună creştere, de elevare în relaţiile interpersonale, dar transmiţându-i şi un anume respect, un fel de apreciere valorică a personalităţii celuilalt) ideea marelui violonist nu era numai interesantă dar şi de perspectivă. Argumentaţia lui rămânea însă incompletă ; ideea că linia melodică devenise de mult un element al trecutului ; că muzica, asemenea oricărei arte îndrăzneţe, trebuie să-şi asume descoperirea şi investigarea unor noi spaţii ale realului, i se părea utopică.

Linia melodică la urma urmei nu este altceva decât o linie, ar trebui creată un fel de suprafaţă sonoră, instrument cu posibilităţi mult mai vaste de redare a complexităţii lumii. Tăcerea îşi fâlfâi aripile argintii între ei. De ce nu muzica univers, cosmosul sonor ca muzică, interveni în discuţie domnişoara Eleuteriade. Sigur cu da, ideea dumneavoastră îmi confirmă intuiţia mea ; este de altfel obsesia mea şi ceea ce mă preocupă cel mai mult în momentul acesta. Punctul meu de vedere, iubite domn, este contrar. Eu nu cred că trebuie să părăsim, şi de multe ori s-a întâmplat lucrul acesta în evoluţia culturii, un lucru câştigat, cum este linia melodică, pentru un altul care mi se pare un pas înainte. De altfel ulterior lucrurile se limpezesc şi arta îşi regăseşte întotdeauna coordonatele sale fundamentale. Anamaria Eleuteriade respiră adânc, părând că se concentrează ; o cută îi brăzdă o fracţiune de secundă fruntea ; Vincent Alexander tresări uimit de expresia inteligentă, pătrunzătoare a femeii. Eu cred că muzica univers, sau altfel spus cosmosul sonor, este un lucru imposibil, cel puţin pentru epoca istorică în care ne găsim. Îmi aduc aminte că m-am găsit o dată într-un muzeu, era mi se pare un concert de Bach, muzica venea din toate părţile, aerul din jurul meu era sonorizat, dens de sunet. Ei bine, în câteva minute a trebuit să ies pentru că nu suportam, nu mai rezistam. Aveam senzaţia de vomă dublată de o angoasă profundă.

Am simţit violent că trebuie să ţip, să urlu şi să ies din spaţiul acela care-mi ameninţa şi-mi zdrobea spiritul. În clipa aceea Anamaria Eleuteriade părea atât de frumoasă încât amândoi bărbaţii rămăseseră o clipă cu bărbiile întinse, captivaţi de expunerea ei. Vreau să spun, domnule Alexander, că muzica univers, sau cosmos, cum îi ziceţi dumneavoastră, îl prinde pe om înlăuntrul ei, ca într-o închisoare. Eu am simţit atunci brusc nevoia să evadez din această muzică, nu pentru că nu era bună, ci pentru că forma ei nu-mi mai era familiară. Alexander vru să intervină, domnişoara Eleuteriade îi făcu semn discret că vrea să continue. Haideţi să vedem acum de ce linia melodică rămâne încă un lucru valabil în muzică. Vă contrazic atunci când spuneţi că este un element de suprafaţă, care se converteşte în superficialitate. Observaţi dumneavoastră că sunt linii melodice vechi de mii de ani pe care noi le ascultăm şi acum cu plăcere, pătrunşi de profunditatea lor. Sunt indiscutabil linii melodice superficiale, ca în muzica de operetă sau în muzica de festival, în cea comercială, dar sunt linii melodice atât de profunde, că te cutremură pur şi simplu. Vreau să spun că nu trebuie să vedem linia melodică asemenea unei eşarfe plutind în aer, sau pe suprafaţa lină a unei mări, ci asemenea unei rădăcini care se înfige în zonele abisale ale lumii, de unde ne aduce tonuri ciudate, necunoscute.

Se lasă din nou aceeaşi tăcere, bărbaţii se treziră abia după câteva momente din meditaţia în care căzuseră. Vincent Alexander îşi muşcă preocupat de ceva buza de jos, roşie, plină, senzuală,  aşa cum o au adolescenţii. Consideraţiile dumneavoastră, domnişoară, sunt cât se poate de interesante, şopti el. Mai tuşi o dată uşor, la fel de pierdut în gânduri. În clipa aceea se auzi invitaţia gazdei. Mda, se pare că trebuie să întrerupem discuţia, se scuză bărbatul zâmbind stângaci, mi-ar face mare plăcere s-o continuăm. În primul rând mi-ar fi utilă mie o asemenea discuţie. Se ridicară şi trecură în salon. Din păcate locul Anamariei Eleuteriade se găsi aproape în capătul celălalt. Oricum simţi acel foşnet interior al fericirii, acea exuberanţă copilărească ce-o cuprinseseră. Era prima ei victorie asupra lui. De acum îi va fi uşor să-l caute ; poate se vor plimba prin parcuri, oh, în septembrie, toamnele sunt dumnezeieşti, monumentale, ca nişte femei frumoase ; se văzu în minte plimbându-se amândoi pe aleile parcurilor brumate de rugina toamnei, pe ţărmul unei mări.

*

În seara aceea, Vincent Alexander a însoţit-o până acasă. Îi venea aproape să-şi bată joc de el, cât de copil putea să fie un artist de talia lui. Pentru ea discuţia din seara aceea fusese un joc de idei, o provocare, o intrare în lumea lui, pe când el era atât de preocupat de ideea aceasta a muzicii cosmos încât tot timpul nu vorbiseră decât de lucrurile acestea. La despărţire îi lăsase numărul ei de telefon şi-l întrebase unde poate să-l caute. N-o căutase. Devenise din ce în ce mai neliniştită când s-a hotărât să-l caute ea. A găsit-o acasă pe bătrâna lui mamă, dona Victoria Alexander. După ce a cercetat-o obositor de mult, i-a mărturisit că nu-l poate întâlni pentru că Vincent se retrăsese la mănăstirea Sfântul Augustin ca să lucreze. Lucrul i s-a părut, cum era de aşteptat, curios, oricum trebuia să ştie de la început că Vincent are o serie de ciudăţenii pe care va fi nevoită să le accepte, iar ideea unui Vincent credincios nu-i displăcea deloc. Bătrâna a reţinut; insistând cu gesturile ei de mamă care vrea să pună ceva la cale. Anamaria o privea cum se agită, încercând să fie cât mai apropiată. Până când avea să fie gata cafeaua, doamna Victoria Alexander aduse o vişinată. Dragă domnişoară, dă-mi voie să fiu poate ridicol de sinceră cu dumneata, şi dacă eşti o fată de treabă nu se poate să nu mă înţelegi. Crede-mă, îl iubesc pe Vincent ca pe ochii din cap, l-am crescut singură de la un an şi jumătate. E un băiat ca pâinea caldă, binecrescut, cum să-ţi spun, din punctul acesta de vedere sunt foarte mulţumită de el. E un artist talentat, aduce acasă o mulţime de bani ; nu bea, nu fumează, este cât se poate de liniştit. Anamaria Eleuteriade zâmbi visătoare, ori ştia, ori nu ştia mama lui Vincent să-i facă reclamă. Dintr-un singur punct de vedere sunt îngrijorată de Vincent ; aici tăcu şi păru un moment să-şi aducă aminte de ceva. Dragă domnişoară, Vincent este misogin, nu vrea în ruptul capului să se căsătorească. Oftă lung, după ce trase adânc aer în piept, or dumneata eşti singura fată căreia Vincent i-a dat numărul de telefon, i se adresă. Tare m-aş bucura să fie ceva între dumneavoastră. Cafeaua este bună, cu gust amărui. Anamaria Eleuteriade surâse fericită ; în clipa aceea se simţi asemenea unei vulpi viclene. Doamnă Alexander, nu vă pot promite nimic, vă daţi seama ; eu l-am căutat pentru o chestiune profesională, ca să spun aşa ; dar dacă mă voi îndrăgosti de el am să vă spun, ca să-l atacăm amândouă din două direcţii. Râseră complice. Bătrâna ar fi vrut să rămână mai mult, domnişoara Eleuteriade se scuză că timpul nu-i mai permite să rămână. Coborî scările în goană, apoi o luă la întâmplare pe străzi ; îi plăcea oraşul vechi în care locuia Vincent.

      Zâmbi singură la gândul că pe străzile acestea se vor plimba de multe ori. Mai ales în nopţile cu lună, acoperişurile bătrânelor edificii trebuie să se vadă splendid. Oricum, se gândi, doamna Victoria Alexander putea foarte bine, cu bunătatea ei de mamă obişnuită cu greutăţile să le crească şi copilul. Dumnezeule, se mustră în gând, am devenit îngrozitor de calculată. Se urcă în primul taxi care îi ieşi în cale. Gândul că Vincent Alexander fuge de femei începu s-o preocupe cu adevărat. Sigur că e un lucru bun, cât de atrăgător este ca bărbat dacă s-ar lăsa cucerit de toate femeile trebuia demult să ajungă un ratat. Se gândi cu strângere de inimă că în clipa în care va afla că-l iubeşte s-ar putea întâmpla cine ştie ce.

*

Trecuse aproape o lună; se interesase de Vincent Alexander la Operă, i se spusese că îşi luase un concediu de odihnă pentru studiu. Era aşteptat abia peste două săptămâni pentru repetiţii. Îndrăzni, deşi simţea că moare de ruşine, s-o sune pe bătrână s-o întrebe de Vincent când se întoarce. A, dumneata eşti Anamaria ; draga mea, Vincent e punctual ca un ceasornic, poimâine va sosi cu siguranţă pentru că are repetiţii. O întrebă apoi ce face, şi convorbirea lor alunecă spre lucruri neînsemnate. Fii fără grijă, draga mea, o să-l pun să te sune, n-am uitat. La revedere, te sărut. Vocea caldă a mamei marelui violoncelist îi rămăsese mult timp în urechi. În ziua aceea, ieşind de la cursuri, simţi atât de violent dorul de el, dorinţa imperioasă de a-l vedea, încât simţi aproape alergând pe străzi dorinţa de a plânge. Nu, era hotărâtă. Ştia acum ce înseamnă să iubeşti ca o nebună pe un bărbat şi să te încăpăţânezi prosteşte, împotriva ta, ca să crezi că te joci cu el. Să te autosugestionezi că tu eşti cea care conduci ostilităţile şi care domini toată situaţia.

În ziua următoare trăi un fel de teamă inexplicabilă că Vincent s-ar putea să fie bărbatul pe care-l pierzi înainte de a-l avea. Oricum, se scuză singură, înspăimântată mai mult decât îşi închipuia ea în momentul acela, de femeia care aleargă după un bărbat în felul acela, de fiinţa strateg, inteligentă până la viclenie care unelteşte prinderea în lanţ a celui iubit. Era în pat, privea pierdută, fără să se gândească la nimic anume, în tavan, când auzi telefonul sunând. Inima îi bătu deodată să-i spargă pieptul. El era, îşi cerea scuze că o făcuse să aştepte atât, mai ales că el era interesat în toată povestea cu noile curente în muzică ; muzica spaţiu, muzica univers. Unde-ai fost atâta timp ? Tocmai de aceea s-a retras într-un loc liniştit, ca să poată lucra în voie. Terminase eseul la care lucra demult ; o anunţă că va fi probabil mulţumită că o citează destul de des, şi uneori imprecis. Se întâlniră pe seară. Nu era în  apele lui, şi cât timp rătăciră pe străzile oraşului vechi vorbi aproape numai ea. Îi mărturisi că era neliniştit, o nelinişte aproape tot ce se scrisese în domeniul acesta. Îl interesa înfrângerea angoasei prin muzică, şi în ultimă instanţă problema raportului muzică-moarte. De esenţa pură te poţi apropia cu mijloacele cele mai fine, iar dintre arte muzica este cea care deţine aceste instrumente. Anamaria Eleuteriade îl contrazise susţinând că poezia este cea care deţine aceste mijloace, şi că muzica în starea ei cea mai evoluată nu e decât poezie. Trecură prin faţa unei grădini, mirosul de mici îi învălui ca o boare exotică.

Văzându-l atât de preocupat de raţionamentul lui, hotărî să fie ea cea care să ia iniţiativa. Îi mărturisi că simte o poftă nebună să mănânce nişte mici şi să bea o bere, aşa că i-ar face mare plăcere s-o invite. O privi cu o nelinişte ciudată în ochi. După tine, dragul meu, zâmbi femeia invitându-l s-o ia înainte. Se bâlbâi grozav când trebui să comande micii, şi de fapt comandă numai pentru ea. Domnişoara Eleuteriade îl privi aproape stupefiată. La început crezu că n-are bani, de aceea insistă să i se aducă şi lui o porţie. Treaba ta, după atâtea rugăminţi îi spunea acum pe nume, eu sunt vegetarian şi nu cred că eşti capabilă să mănânci două porţii. Aha, făcu domnişoara Eleuteriade liniştită. Asta era deci… Ştiu de la mama ta că eşti credincios, m-am speriat la gândul că eşti membru nu ştiu cărei secte. Nu, nu era sectant, îi spuse atât de serios că femeia nu se putu abţine să nu izbucnească în râs. Discuţia se învioră repede. Era surprinzător pentru ea cât de vie îi  este mintea în prezenţa lui. De altfel dincolo de faptul că era îndrăgostită de el se simţea cât se poate de bine în compania lui. La un moment dat o îngrijoră acest sentiment al superiorităţii ei, această bucurie abia sesizabilă a dominaţiei ei. Un timp gândindu-se să-i mărturisească sau nu că-l iubeşte, uită să-l mai urmărească.

Povestea o întâmplare trăită de el în zori la marginea oraşului, când avusese foarte clar senzaţia că lumina primelor raze ale soarelui este o lumină umedă, umedă, de început de lume. Îl obseda faptul de a scoate la violoncel aceste sunete ; nu pure, uscate, ci continuând un trecut, purtând masca vechimii ancestrale. Îi plăceau ideile acestea ale lui, nu trăznite, nu putea să spună lucrul acesta, cât foarte îndrăzneţe, şi uneori romantice, dacă nu copilăreşti. Întârziară până târziu. Stelele răsăriră devreme, strălucind concrete pe bolta senină, de culoarea marinului crud. Vincent Alexander se opri în loc, la fel de absorbit de parcă în timpul acesta ar fi tras mereu cu urechea. Cred că nu e o iluzie Anamaria, şopti bărbatul. La ce te referi, Vincent ? Îşi continuară mersul lor la fel de încet, aşa cum se plimbă doi oameni care se gândesc la ceva. Fundamentul stării psihice a omului, vorbi violonistul, este această abia sesizabilă frică de moarte. Cât timp am fost cu tine am uitat pur şi simplu de ea, sau acest sentiment a fost estompat, dacă nu cumva anihilat de prezenţa ta. Faci des asemenea introspecţii, Vincent ? îl întrebă Anamaria Eleuteriade preocupată. Mereu sunt o introspecţie Anamaria, o continuă meditaţie, o ascultare a interiorităţii mele şi a lumii. Se lăsă tăcerea între ei şi un timp li se auziră numai respiraţiile ca două aripi.

*

Îl condusese până acasă, îi mulţumise şi se scuzase că se grăbeşte. Domnişoara Anamaria Eleuteriade se întoarse acasă cu un taxi, puţin iritată şi mai mult mâhnită de mentalitatea şi de singurătatea bărbatului. Cum adică, se plimbă împreună de atâtea ceasuri şi el are curajul să-i mărturisească, fără măcar să se scuze, că în vremea aceasta şi-a ascultat tot timpul interioritatea lui ? Îi citi chiar în noaptea aceea manuscrisul, făcând o mulţime de adnotări pe margine şi având grijă să sublinieze destule rânduri cu roşu. Simţi nevoia să fie crudă cu el, să-l şocheze într-un fel. Adormi târziu şi tot timpul se gândi numai la el. Făcuse bine că nu-i mărturisise că-l iubeşte, de altfel, se gândi, poate că ar fi mai bine să-i lase lui sarcina asta, cum era şi normal. În sinea ei recunoştea că imaginea arhetip pe care şi-o formase despre Vincent Alexander, pe care-l văzuse acolo pe scenă aplecat deasupra violoncelului, era puţin erodată, compromisă de imaginea omului real ; de imaginea individului uman atât de abstras de viaţă, obsedat de ideile lui estetice. În săptămânile care urmară nu pierdu nici unul din concertele lui. După unul din concerte îl rugă s-o conducă acasă ; era posac şi abătut; o conduse numai până la staţia de taxi de lângă Operă scuzându-se că e foarte obosit. Îl privi nervoasă, lovită în amorul propriu. Aştept să mă suni mâine, Vincent, te rog. Un timp privi maşina cum se îndepărtează, apoi îşi băgă mâinile în buzunare nervos, cu fălcile încleştate.

*

Nu sună nici în ziua următoare, nici a doua zi. Aşa cum se temu Anamaria Eleuteriade n-o sună nici în săptămânile următoare. Îşi călcă pe inimă şi-l căută acasă unde o găsi pe doamna Alexander. O surprinse de la început tristeţea din glasul ei. Vincent nu era acasă, se retrăsese din nou la mănăstirea Sfântul Augustin. Trebuie să se întoarcă pentru că urmează să facă un lung turneu în ţările nordice. Avea nevoie de această refacere înaintea unui asemenea efort. Începură apoi să discute despre altceva. Bătrâna simţi că partenera sa plictisită devine din ce în ce mai nervoasă, se scuză că o reţinuse mai mult şi o invită să-i facă o vizită. Orele de seminar din zilele următoare o plictisiră şi o nemulţumiră într-un hal îngrozitor. Era ca un animal care dă ocol cuştii fără să-şi găsească locul. La un moment dat se trezi lângă telefon, şi abia atunci îşi dădu seama că zilele acestea în inconştient nu făcuse altceva decât să aştepte telefonul lui. O obseda imaginea de la ultimul lui concert, acea a bărbatului puternic, încordat, masiv, care stă aplecat deasupra violoncelului ca şi cum ar fi ţinut în echilibru un sistem de forţe cu mult mai mari. O durea ca un ghimpe pus pe suflet impresia aceea ciudată, greu de exprimat. Aplecat deasupra violoncelului său Vincent părea că se retrage într-un fel de cosmos numai al său. În clipele acelea când era atât de concentrat între el şi lume se interpunea un zid invizibil. În clipele acelea uita total de ea. Legătura lui cu lumea era întreruptă într-un mod profund şi dureros pentru ea.

*

În perioada aceasta, a turneului lui Vincent Alexander, îl cunoscu pe Robert Remy, un tânăr istoric, deja foarte apreciat în lumea lui. Îşi dădu seama că Remy o place, un lucru de altfel nu atât de greu pentru o femeie inteligentă. O invită la un spectacol de teatru, într-una din după-amiezi ieşiră cu maşina la marginea oraşului. Robert Remy era un bărbat frumos, înalt, aproape atletic, asemănându-se din punctul de vedere al constituţiei fizice cu ea. Nu de puţine ori i se spusese, expresia era atât de vulgară şi totuşi fusese pe cât de lezată pe atât de fericită când o auzise, că este o femeie de rasă. În această tipologie se înscria Robert Remy ; era cu adevărat un bărbat de rasă. Pe deasupra era mai viu, mai inteligent, mai informat decât Alexander. Şi totuşi plimbându-se cu noul ei curtezan nu putu să nu observe sentimentul de vinovăţie care se năştea în ea, şi faptul că în zilele din urmă i se făcuse îngrozitor de dor de Vincent Alexander. Îşi dădu seama, de data aceasta înspăimântată, că interiorizase multe din gesturile marelui violonist. De pildă îşi ţinea capul uşor înclinat spre stânga, şi-l asculta cu un fel de sfioşenie, care-i aduse în minte imediat chipul lui Alexander. Ca să mai întrerupă plimbările, şi să mai pună capăt invitaţiilor celui care se anunţa un pretendent sigur la căsătorie, îl anunţă că peste câteva zile va pleca într-o călătorie de studii.

A treia zi plecă într-adevăr din oraş, în primul rând însă ca să scape de obsesia lui Vincent Alexander. Opera, Ateneul, Muzeul unde concertase de câteva ori, oraşul vechi, parcurile, îi aminteau atât de limpede plimbările lor. Se trezi furioasă pe el şi alintându-l cu ursuleţul meu. Porecla aceasta îi fusese sugerată de comparaţia cu Robert Remy. Vincet Alexander era o constituţie mai plină, mai cărnos, mai greoi. Se-ntoarse repede pentru că îşi dădu seama şi mai furioasă că umblând prin muzee şi biblioteci avea tot timpul impresia că-l caută pe el. Stând în cameră la hotel, cu mâinile sub cap (ah, ce enervant era să stai într-un hotel după ora 10, ascultând pe culoar şi în camere învecinate aspiratoarele femeilor de serviciu) îşi dădu seama, ca şi cum atunci ar fi descoperit pentru prima dată, că există mai multe feluri de a iubi. Unul năvalnic, o stare de euforie şi de fantastic, aşa cum îl iubise în adolescenţă pe pictorul pe care nu-l mai văzuse niciodată de-atunci, şi aşa cum îl iubise pe Vincent la început. Există un alt fel, posesiv, matern, aşa cum simţise că-l iubeşte de câte ori îl văzuse neputincios, visător, retras în el. Şi exista un alt fel de a iubi, aşa cum îl iubea acum când stătea în patul acesta cu mâinile sub cap, un mod de a iubi, mai puţin chinuitor, distilat de toate otrăvurile instinctelor şi ale biologicului.

 Era o stare de solidaritate cu el în timp, un fel pasiv de a fi alături de el. Se ruga şi avea emoţii pentru el ca să reuşească. Aproape sări în sus cu pumnii strânşi a doua zi când citi în presă despre succesul răsunător al marelui violonist german Vincent Alexander. Era elogiată tehnica desăvârşită a artistului, capacitatea lui de dăruire, stăpânirea perfectă a întregului ansamblu sonor, viziunea superioară despre destin. În ziua aceea cumpără toate ziarele în care se vorbea despre turneul lui Vincent Alexander. Şi-l imagina asemenea unui conducător militar primit în triumf, purtat pe braţe, aclamat la nesfârşit de mulţimi delirante. Se urcă la volan şi se întoarse chiar în acea zi acasă. Pe drum se trezi alergând cu 140 km pe oră. Când îşi dădu seama că se înşeală, că impresia că-l va găsi pe Alexander în oraşul lor este numai în inconştientul ei, că de fapt n-o aşteaptă nici un Vincent, încetini. Încercă fără, să reuşească, să se bucure de senzaţia de plutire datorată mai mult euforiei stăpânite cu greu, decât vitezei.

Acasă găsi o scrisoare primită de la el cu două zile în urmă. Ei drăcie, îşi spuse, îmi spunea mie sufletul că o să găsesc ceva de la el. O rupse din câteva gesturi. Dacă cineva ar fi privit-o în clipa aceea, ar fi văzut o femeie neobişnuit de frumoasă, sorbind rândurile unei scrisori cu mâinile tremurânde. La un moment dat mâinile îi tremurară vizibil, îşi duse pumnii la tâmple şi scoase un ţipăt de fericire. Vincent Alexander îşi cerea scuze că n-a căutat-o la telefon, rugând-o să-l înţeleagă şi să accepte gestul său. Îşi dăduse seama că se îndrăgostise de ea, mărturisirea era voalată, ori lucrul acesta îl înspăimânta pur şi simplu, pentru că mai devreme sau mai târziu ar fi însemnat sfârşitul lui ca artist. O făcea să înţeleagă că-şi dăduse seama că fusese cât se poate de rea în comentariile ei referitoare la manuscrisul lui în care încerca să fundamenteze existenţa unui nou curent în muzica modernă. Ideea lui referitoare la capacitatea muzicii de a unifica în universuri inteligibile, congruente şi consistente realităţi disparate, degenerate, e o idee în care el crede cu tărie. Râsul ei ironic îi rănise suficient de dureros ca să poată să-l mai accepte.

Îi mărturisea de asemenea că superioritatea ei intelectuală este un lucru demn de admiraţie, de aceea o şi căutase, dar că lui îi trezise o anume nelinişte cu consecinţe negative pentru activitatea şi viaţa lui. Se scuză încă o dată şi o rugă să-l ierte dacă n-o va mai căuta niciodată la telefon şi dacă socoteşte legătura lor încheiată definitiv. Anamaria Eleuteriade îşi duse din nou pumnii strânşi la tâmple, ţipând aproape cu glasul încă plin de fericire, Vincent, prostule, nu-ţi dai seama că pot să te ajut în activitatea ta şi să nu te împiedic ! Dumnezeule, numai un ursuleţ prostănac şi naiv ca el putea să gândească aşa.

*

Ar fi vrut să-l aştepte la gară, şi chiar s-a dus să-l întâmpine, cu aproape o oră înainte de sosirea trenului. A simţit o strângere de inimă când a văzut mulţimea curioasă, miile de buchete de flori, oficialităţile care veniseră să-l întâmpine ; de parcă între ea şi Vincent Alexander se interpusese o mare depărtare, un zid ostil. S-a întors, încercând să pară cât mai puţin afectată de întâmplarea aceasta. A luat-o pe jos, pe străzile vechi de aproape un secol, către parcul oraşului. Cu siguranţă că aşa se va întâmpla tot timpul dacă se vor căsători. Anamaria Eleuteriade îşi muşcă visătoare buza. Apoi se văzu în primele rânduri, de fapt prima doamnă, fiind soţia celui mai mare interpret, o delegaţie care venise să-i întâmpine pe membrii bătrânei Filarmonici. Se aşeză pe o bancă, parcul era pustiu, şi deodată i se păru că seamănă izbitor de mult cu o clepsidră de cristal. Se lăsă tot mai mult pradă gândurilor. Făcuse bine că nu procedase aşa cum îi trecuse la un moment dat prin cap ; să ia scrisoarea de la Vincent şi să se fi dus la bătrâna lui mamă ; acum ar fi fost două care l-ar fi încolţit din toate părţile. Dar nu, s-ar fi simţit sărăcită sufleteşte, victoria asupra lui Vincent trebuia să fie absolută şi numai a ei. De altfel asta e regula de aur a acestei lupte şi a acestui joc care se dau de la începutul lumii între bărbat şi femeie.

Îl sună a treia zi ; în timpul acesta numără aproape orele şi jumătăţile de oră. Se bucură ca un copil când îl auzi în aparat. Îi spuse că primise scrisoarea lui, că se gândeşte de atunci numai la ceea ce-i spusese el. Îl invită după-amiază la o plimbare pe colinele coraliene din afara oraşului ; se vor plimba pe aleile bătrânului parc al lui Wilhelm. Îi mărturisi că-şi schimbase între timp părerea despre ideea muzicii-spaţiu. Doamne, cât de şireată sunt, îşi zise în gând, muşcându-şi până la sânge buza de jos. Vincent Alexander tăcea nefiresc de mult. Ei, de ce taci, spune-mi ceva, se pomeni Anamaria Eleuteriade exclamând în receptor. Sunt foarte încurcat, domnişoară Anamaria, nu vă daţi seama. Pe de o parte aş veni pentru că mă interesează ideile dumneavoastră, pe de altă parte nu pot categoric să vin. Tăcu iar câteva clipe. Nu, nu, hotărât nu pot să vin. Ezită iar câtva timp. Mă gândesc că cel mai bun lucru ar fi să corespondăm, dar numai pe marginea ideilor estetice pe care le propovăduiţi dumneavoastră. De data aceasta se trezi aproape neputincioasă să mai reacţioneze. Vincent, ce e pluralul acesta atât de jignitor la adresa mea ; nu-mi aduc aminte să te fi înjosit vreodată cu ceva ? Şi apoi, îţi spun asta că am cunoscut-o pe mama ta, cum poţi să fii atât de prost crescut încât să refuzi o femeie care te invită, gândindu-te la tine mai mult decât la ea. Tăcerea intră neagră pe fir, ca o noapte. Ai dreptate, Anamaria, îl auzi şoptind trist după un timp. Când n-ai concert ? Astăzi. Bine, atunci o să trec pe la trei să te iau acasă.

*

Soarele se lăsă între ceţurile orizontului, lumina era uleioasă, calmă, sacerdotală. Urcară cele câteva sute de trepte ; din loc în loc se opreau să admire valea, iluminată de o candelă parcă, pâlcurile de arbori, colinele cu vii. M-am gândit că e mult adevăr în ceea ce spui tu, Vincent. Domnişoara Eleuteriade trase adânc aer în piept. Departe se vedeau luminile unei râpe. Da, pentru că fiinţa umană este fiinţa care trăieşte într-un cosmos sonor, fiinţă a unui univers sonor. De aceea şi muzica poate, şi aceasta trebuie să fie idealul muzicii… Privirile li se întâlniră o clipă şi bărbatul îşi întoarse capul înspăimântat. Mă gândesc că ceea ce intenţionezi tu s-ar putea să fie îngrozitor pentru om, Vincent. Îşi continuară mersul legănat, cu opriri din loc în loc. Pentru că vezi, fiinţa umană trăieşte într-un cosmos de sunete care sunt de la începutul lumii, foşnetul vântului, cântecul păsărilor, două obiecte care se izbesc, vocea copilului, vocea bărbatului iubit, tropotul calului. Noi să numim cosmosul acesta muzica naturală. Mi se pare că nu greşim cu nimic, nu ? Vincent Alexanmder se opri în loc privind-o absent. Ei bine, cosmosul acesta material pe care-l avem în codul nostru genetic şi în străfundurile fiinţei, vii tu să-l înlocuieşti cu unul total artificial. Nu vezi că e prea brutal şi consecinţele pot să fie imprevizibile ?

Anamaria Eleuteriade îşi continuă mersul ; voia să ajungă sus, voia să se plimbe pe aleile bătrânului parc al castelului de parcă acolo s-ar fi găsit răspunsul pe care-l căuta de luni de zile. Eu n-aş da Vincent susurul unui izvor şi foşnetul luminii pe toată muzica creată de la începutul lumii. O luară pe o potecă la dreapta ; trecură de pădurea rară, cu arbori seculari, şi se treziră pe o pantă de un verde atât de crud şi de copilăros încât aveai senzaţia că iarba aceea îţi umblă prin gură, îţi gâdilă nările şi sufletul. Îţi dau numai puţină dreptate, Anamaria, şopti gânditor artistul. Vezi tu, fiinţa umană a devenit, şi generaţiile care vor veni după noi vor trăi lucrul acesta şi mai plenar… Fiinţa umană nu mai este păstorul şi ţăranul legat de susurul râului şi de anotimpuri. Fiinţa umană a devenit fiinţa astrală, nu mai trăim pe pământ, trăim în univers. Trăim într-un univers social-istoric-economic. Într-un univers cultural. Eu de ani de zile ascult sunetul aştrilor, exploziile infernale ale gărurilor negre. Omul trebuie ajutat de artă să se adapteze la univers.

Anamaria Eleuteriade îşi trecu privirea pe chipul lui, apoi privi iarba crudă, iluminată pe dinăuntru. Vincent, simt o dorinţă nebună să mă aşez pe iarba asta, este bine să-ţi dezbraci tu vesta şi s-o pui jos. Bărbatul clipi din ochi ca şi cum n-ar fi înţeles ; îşi dezbrăcă vesta şi-o întinse pe iarbă. Putem să stăm amândoi, iubitule, şopti domnişoara Eleuteriade aşezându-se. Ai multă dreptate, vorbi ea, muzica ne va ajuta să ne integrăm în marele univers, dar atunci eu aş vrea ca oamenii să asculte tot scrâşnetul astrelor, tot foşnetul luminii în nesfârşirea pustiului cosmic. Să asculte tot muzica naturală, Vincent, şi nu nişte zgomote produse de nişte aparate electronice. Şi apoi mai este cava, iubitule, muzica pentru omul istoric a fost un element sonor, frumos, cald, într-un cosmos sonor natural. Ori tu vrei ca muzica să facă saltul de la condiţia ei de element la aceea de întreg, de cosmos. Sunt convinsă că până la urmă, domnişoara Eleuteriade îşi aruncă privirea în sus, de ce nu te aşezi, stai te rog lângă mine ; până la urmă, Vincent, continuă ea, după ce făcu o pauză, tu ai vrea să umpli tot universul cu muzică. Să înlocuieşti conţinutul Universului, adică materia, cu muzica.

Vincent Alexander tresări fericit în timp ce în ochi i se aprinsese o lumină stranie. Ce este ? Anamaria Eleuteriade îl privi îngrijorată. Nimic Anamaria, am tresărit pentru că ai intuit ideea aceasta atât de profund în mine. Acesta este idealul muzicii, iar tu eşti o fată îngrozitor de bună şi de deşteaptă. Se opri bâiguind, încurcat poate de fericirea ce se născuse pe chipul femeii. Zii, zii Vincent. De asta am venit aici… Îl privea la fel de fericită, cu colţurile gurii depărtate. Eu cel puţin am venit să-ţi spun adevărul, şi să-l discutăm omeneşte, ca doi buni prieteni. Bărbatul devenise între timp încruntat. Vreau să-ţi spun că omul nu trebuie să fie mai prejos decât arta ; ai muzica ta, arta, spune Vincent că iubeşti, iubeşti oamenii, mă iubeşti pe mine. Uite, stai jos şi culcă-ţi capul pe picioarele mele, pentru că vreau să-ţi spun că te iubesc. Se opri brusc, electrocutată. Chipul de deasupra ei devenise hilar, ca şi cum s-ar fi găsit în procesul unei descoperiri. Anamaria Eleuteriade se ridică îngrijorată, sprijinindu-se mai întâi în mâna dreaptă. Ce este Vincent, nu ţi-am spus nimic îngrozitor, ţi-am spus că te iubesc, că de luni de zile te iubesc profund şi, cum să-ţi spun… Tăcu, privindu-l cu respiraţia tăiată.

Vincent Alexander îşi acoperi ochii cu palmele, aşa cum fac oamenii întotdeauna la aflarea unei mari nenorociri. Se lăsă aproape să cadă jos ; gemu adânc ca un animal înjunghiat. Ce este Vincent, iubitule, ce e ? Anamaria Eleuteriade se aplecă şi-l luă în braţe, luptându-se din răsputeri să-l ridice. Vincent, Vincent, îl chemă ea alintându-l. Răsuflă adânc şi puternic, cu chipul împietrit. Bărbatul se ridică singur, tăie aerul violent cu mâna. Lasă-mă. Lasă-mă în pace. Îşi luase palmele de pe ochi, avea fălcile strânse ; o picătură de sânge îi înflorise pe buza de jos.

Domnişoara Eleuteriade rămase un timp uluită, cu mâinile întinse înainte. Dumnezeule, am crezut că ţi s-a întâmplat ceva ; m-am îngrozit atât de mult c-ai făcut atac de cord, încât am înlemnit… Vincent Alexander se îndepărtase câţiva paşi. Mai privea încă în pământ, ca un om căruia i se întâmplă ceva îngrozitor. În lumina uleioasă a sfârşitului de vară se auzea numai respiraţia prelungă a  tinerei femei. Bine, dar spune-mi ce ţi s-a întâmplat, îţi spun, sunt atât de uluită.

O boare de vânt trecu prin pâlcul de plopi din apropiere, în sus, spre zidurile bătrânului castel. Am crezut că eşti interesată numai şi numai de problemele artei, nu mi-am dat seama că urmăreşti altceva. Bărbatul vorbise apăsat, nervos. Acum se liniştise. Anamaria Eleuteriade făcu un pas spre el. Dar cu ce-am greşit, Dumnezeule, că ţi-am spus că te iubesc ? Respiră de câteva ori scurt, în timp ce bărbatul mai făcu câţiva paşi înapoi. De ce te retragi, nu sunt ciumată. Iar dacă ai probleme speciale ca bărbat, puteai să mă anunţi, să mă pregăteşti, nu ? Îşi muşcă repede buza de jos. După şocul acesta puteam să înnebunesc, dragule. Tăcerea se lăsă între ei caldă, apropiindu-se. Anamaria Eleuteriade se-ntoarse şi ridică vesta din iarbă. Îşi căpătase deplina stăpânire de sine. Se apropie şi-i întinse vesta, apoi îl luă de braţ şi-l împinse uşor. Ce-ai rămas aşa ? Hai să mergem să vedem castelul, apoi ne întoarcem. Porniră încet. Trebuie să fim calmi şi răbdători, Vincent. Îmi tot storc creierii să-nţeleg ce s-a întâmplat în viaţa ta, ce dramă fantastică, ce sensibilitate aparte eşti, ca să înţeleg. Ieşiră în aleea principală, apoi începură să urce. Fă-mă te, rog, să înţeleg, pentru că îţi mărturisesc, te preţuiesc atât de mult, realizez valoarea care eşti şi ţin atât de mult la tine încât îţi jur că te voi ajuta enorm.

În faţă, porţile bătrânului castel se profilară funeste pe cerul atât de limpede. Inima femeii tresări îngrozită şi pe şira spinării simţi fiorul morţii trecându-i şi pierzându-se în văzduh. În clipa aceea avu atât de concret senzaţia că e un calculator electronic încât îngheţă. Vincent, îl trase de braţ şi se opriră amândoi în loc. Vincent, chiar dacă ţi s-a întâmplat ceva şi nu mai eşti bărbat, eu pot să rămân alături de tine toată viaţa, să te ajut. Violonistul se-ntoarse spre ea calm, privind-o cu un fel de milă. Înţelesese în toată adâncimea şi grozăvia lui gândul femeii. Întinse mâna instinctiv să-i mângâie obrazul. Era liniştit, dacă-i lipsea putea oricând s-o caute, să vorbească, s-o simtă a lui. Eşti o fată grozavă Anamaria, nici nu-ţi închipui ce fată extraordinară eşti. Îşi continuă drumul lăsând-o în urmă. Îmi răspunzi sau nu la ce te-am întrebat, Vincent ? Alexander se opri în loc s-o aştepte. E mai rău Anamaria, nu numai că nu sunt impotent cum ţi-ai imaginat tu, ar fi bine să fie aşa, sunt un bărbat prea viril poate. Îşi continuară iar drumul. Dacă ai o altă femeie poţi să-mi spui. Dacă ai copii cu ea e mai bine pentru mine să mă retrag. Trecură pe sub porţile uriaşe, asemenea unui sfinx privind în zări. Deşi Vincent, mă gândesc, că dacă noi vom fi fericiţi, sunt capabilă să luăm copiii la noi şi să mă ocup de ei, sacrificându-mi cariera.

Vincent Alexander se-ntoarse brusc spre ea. O privi într-un fel curios şi fericit. Mă iubeşti chiar atât de mult, Anamaria ? Rămăseseră amândoi nemişcaţi, tulburaţi. Mult, Vincent, mult, vorbi femeia tristă, privindu-l în ochi. Te iubesc dincolo de dragoste, ca şi cum am fi căsătoriţi de mii de ani. Exact lucrul acesta l-am gândit în drum spre tine. Bărbatul porni iar singur, preocupat. Acoperişurile castelului, respirând în văzduh atâta spirit istoric, ardeau în lumina apusului. E chiar atât de grav ce s-a-ntâmplat cu tine Vincent ? Mă gândesc că eu am fost cât se poate de sinceră şi de loială cu tine. Trecură pe lângă havuzul părăsit, acoperit acum de muşchi. E într-adevăr foarte dureros, Anamaria, ce se întâmplă cu noi. Dacă mi-ai fi spus că nu mă iubeşti aş fi fost acum foarte liniştit. Un om aproape fericit. Aşa însă nu văd nici o soluţie, decât despărţirea totală, şi efortul groaznic de a ne uita unul pe altul… Domnişoara Anamaria Eleuteriade se oprise în loc cu gura întredeschisă. Înţelesese că o iubeşte şi el, şi gândul acesta o orbi atât de mult încât îi fu imposibil să nu înţeleagă şi altceva.

*

Se aşezară pe o bancă. Pe alee trecu o pereche plutind ca în vis. Discutau de aproape o oră. Ceea ce-i spusese Vincent Alexander era o chestie atât de copilăroasă şi de pur teoretică, încât se trezi râzând singură. Îi cuprinse umerii şi-l sărută pe obraz. Vincent, te rog să mai îmi explici încă o dată, pentru că eu nebună de fericire cum sunt n-am înţeles nimic. Zău dac-am înţeles ceva. Bărbatul îi luă mâna şi-o privi în ochi. Anamaria, dacă ai crezut cumva că ne putem căsători, te rog să-ţi iei gândul odată pentru totdeauna de la căsătoria noastră. Dacă vrei să te culci cu mine, iartă-mă că ţi-o spun în faţă, e şi mai rău, pentru că te voi detesta şi voi fi foarte violent cu tine. Am vorbit cât se poate de clar, nu ? Chiar dacă mă iubeşti şi dacă te iubesc ? râse uşor femeia, lăsându-şi capul pe umărul lui. Nu pot să cred nici în ruptul capului. Auzi Vincent, se-ntoarse brusc şi-l privi în ochi, jură că aşa frumos ca un înger cum eşti n-ai pe altcineva. Violonistul se scutură de ea cu un zâmbet trist. Îi luă din nou mâna. Anamaria, n-ai fost deloc atentă când am vorbit. Vreau să-mi consacru întreaga viaţă muzicii, creaţiei. Crede-mă, în mine sunt mecanisme atât de fine de percepţie şi creaţie încât pot să fiu peste nu ştiu câţi ani unul din marii compozitori ai lumii. O căsătorie n-ar face decât să mă robească, să mă încătuşeze. Aş fi un om veşnic dereglat şi derutat. Şi atunci am tăria să spun nu acestei căsătorii.

Domnişoara Eleuteriade îl ascultase atent, cu capul uşor înclinat. Auzi Vincent, îţi dau dreptate. Dar mă cunosc pe mine, crede-mă, sunt un om absolut minunat, capabilă să fiu loială până  la ultima fărâmă de viaţă unei idei, sau unui om. Mă dăruiesc carierei tale Vincent, la modul absolut. Să nu crezi că nu ştiu cât de mult te iubesc. Sunt împăcată cu gândul că nu pot trăi fără tine, îmi văd viaţa până în zare, acolo unde e orizontul. Fără această dragoste şi fără această dăruire n-aş mai fi eu, Vinvent, înţelegi ?. Vincent Alexander se-ntoarse şi se uită la soare ; astrul zilei, mare şi roşiatic se aşezase ca un animal bolnav pe orizont. Hai să mergem, Anamaria, simt nevoia să fiu singur. Domnişoara Eleuteriade încercă să-i ia braţul, mâna bărbatului o îndepărtă însă uşor.

Trecură pe sub poarta imensă şi indiferentă. Vincent, aş vrea să mergem când o să ai câteva zile libere la mânăstirea Sfântul Augustin. Mi-e dor de liniştea aceea sacră, vreau atât de mult să-mi cânţi numai mie. Bărbatul tăcu privind în zare. Nu, Anamaria; un timp va trebui să nu ne mai vedem. Grăbiră amândoi paşii. Un timp destul de lung, draga mea. Apoi dacă vom putea să învingem această bestie care zace în noi numită dragoste, atunci îţi promit că voi cânta numai pentru tine o zi întreagă în biserica Sfântul Augustin. Domnişoara Eleuteriade se opri în loc. Mergi mai încet că tot acolo ajungem, îi zâmbi ea vorbind încet. Bine, dar nu te înţeleg. Se prefăcu uşor îmbufnată. Auzi, Vincent, tu cu mine să nu joci ruleta în dragoste că te-ai ars. Dacă crezi că o să mă vezi căzută la picioarele tale, moartă după tine, cum probabil s-a mai întâmplat, greşeşti amarnic, băieţaş. Te rog să nu întinzi coarda prea mult. Treaba ta, ridică el din umeri, dar te avertizez că dacă mă vei căuta voi fi de negăsit şi vei avea o surpriză neplăcută să mă fac că nu te cunosc. Ajunseseră aproape de capătul aleii. Ar putea  să-ţi fie puţin ruşine că mă laşi numai pe mine să vorbesc şi să merg în urma ta, îl apostrofă tânăra femeie cu dragoste. Poftim, mă aşez pe banca asta. Anamaria Eleuteriade merse şi se aşeză pe banca de piatră de pe marginea aleii. Violonistul se opri în loc aşteptând-o. Eşti un mincinos, Vincent, crezi că nu văd că eşti fericit, îi strigă ea. Bărbatul rămase întors într-o parte, căutând să desluşească ceva în zare.  Seara cobora calmă şi maternă. Dumnezeule, se gândi domnişoara Eleuteriade, sunt fericită şi presimt că va fi al meu. Seara aceasta care se lasă, atât de frumoasă că-ţi vine să plângi de bucurie, trebuie să fie a noastră. Seara aceasta trebuie să fie a mea. Te rog foarte mult să mergem, Anamaria, vreau să ajung devreme acasă. Iar eu nu vreau să ascult de un bărbat cu fumuri la cap, căruia i-a intrat în cap că mor femeile după el. Vincent Alexander făcu câţiva paşi, vizibil nervos. Vezi, de asta nu meritaţi să se însoare bărbaţii cu voi. Dacă acum îmi faci din astea, când vom fi căsătoriţi o să-mi mănânci sufletul. Vorbise cât se poate de serios. E enervant omul acesta, se gândi Anamaria Eleuteriade, nu vede că eu mă joc. Vincent, prostule, nu vezi că eu mă joc. Vincent Alexander se îndepărtă într-adevăr aşa cum se temea ea că avea să se întâmple. Dacă nu, voi pleca pe jos, să ştii. La revedere. De data aceasta iuţi pasul. Domnişoara Eleuteriade se ridică şi o luă pe urmele lui. Când îl ajunse din urmă observă că avea fălcile strânse şi privirea de gheaţă. Te rog să mă scuzi dar am fost realmente fericită şi am vrut să mă joc. Cu tine văd că nu se poate. Cu certitudine nu se poate, vorbi şuierat bărbatul,  de aceea te rog să-ţi cauţi un altul cu care să te joci aşa.

Simţi cum îi urcă sângele în cap. Deschise nervoasă portiera, nu credeam că un artist poate să fie aşa de măgar. I-o spuse apăsat, din toată inima. Bărbatul se trânti pe pernele din spate. Mulţumesc, până acum nici o femeie nu mi-a spus măgar. Te asigur că o să fii şi ultima. Se-ntoarse violent spre el, şi-n clipa aceea se îngrozi, pentru că ceea ce văzu pe chipul lui nu era intuiţia ci certitudinea că îl pierduse definitiv. Simţi brusc că înnebuneşte şi un moment rămase ca paralizată. Dumnezeule, ce trebuie să fac, se pomeni şoptind. Să porneşti, asta trebuie să faci. Când se-ntoarse spre el avea lacrimi în ochi ; Vincent dacă eşti mai înţelept, şi dacă poţi fi bun cu mine învaţă-mă ce să fac. Hohotele de plâns se rostogoliră din pieptul ei ca nişte bolovani, zdrobindu-i-l.

Rămase un timp nemişcat, incapabil să facă măcar un gest. Îşi dădu seama că greşise, dar se simţea epuizat şi gol pe dinăuntru. Dacă n-aş iubi-o, se gândi, atunci totul ar fi simplu. Şi dacă nu m-ar iubi. Trecu un timp bun până când o văzu ridicându-şi faţa roşie, descompusă ; mai plângea prelung, ca un scâncet de câine.

*

Mergea pe stradă şi-şi simţea capul greu. Zilele din urmă rămăseseră în memoria ei ca un pustiu, fără nici măcar o urmă de amintire. Aproape că-i venise să blesteme clipa când îl cunoscuse pe Vincent Alexander. Începeau în mintea ei să se detaşeze doi Vincent; unul pur şi abstract, cel din care izvora muzica pură şi concretă ; celălalt, omul social, comod, egoist, speriat, când îi era ameninţată starea lui de fericire, capabil să devină cinic, brutal. Orele de seminar de la universitate i se părură îngrozitor de chinuitoare, de enervante. Sesiză timpul ca fiind gol, fără sens în viaţa ei. Un timp pe care l-aş putea numi gaura neagră, îşi spuse în gând. Când se întorsese acasă găsise o scrisoare de la el. Urcase şi se trântise în fotoliu, căzută în stările acelea când nu te gândeşti la nimic ; poate doar în străfundul tău să aibă loc un proces de refacere a forţelor latente. Se gândi că săptămânile acestea care vor urma ar fi bine să se apuce de cartea de eseuri pe care o începuse şi o lăsase. Se ridică şi merse să ia scrisoarea de pe birou. Avea percepţia clară a sentimentului de dragoste pentru el, ca un sentiment ostil ei, ca ceva care nu-l atinge şi nu-i leagă ; mai degrabă despărţindu-i. Abia după ce termină scrisoarea, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o buimăceală, înţelese totul. Dacă nu cumva îşi bate joc de mine caraghiosul.

Inima începu să-i bată vie, bucuroasă. În fond scrisoarea care o primi nu era altceva decât strigătul după ajutor al unui nefericit. O clipă ideea care-i trecu prin cap o cutremură ; dacă Alexander e nebun. Numai un om total dezechilibrat ar putea să-i spună femeii pe care o iubeşte că are nevoie de ea cerându-i totodată să-l uite şi să-i lase răgazul să-şi vină în fire. Se apucă să citească din nou scrisoarea. Când îşi ridică faţa avea privirea rigidă şi metalică. Asta e culmea, exclamă. Cum poate să fie atât de copil, atât de caraghios şi de  prosteşte naiv, un om ca el. Îi veni în minte celălalt ; simţi un sloi de gheaţă trecându-i pe şira spinării. Închise ochii şi gemu. Dacă va trebui să-şi ducă crucea până la capăt, şi-o va duce cu demnitate. Oricum, Vincent Alexander avea un suflet bun, umed şi cald de bun ce era îl avea. Putea să-l salveze, putea să facă din el un om normal. În fond foarte mulţi artişti mari au dus o viaţă cât se poate de normală. Cum adică să crezi că dragostea nu este altceva decât o cursă pe care ne-o întind mecanismele noastre biologice ? Cam ceea ce e culoarea florilor pentru insecte. Organismul are nevoie să-şi perpetueze existenţa prin urmaşi, şi ca să-şi satisfacă această dorinţă inventează cursa numită dragoste. O stare psihomorală deosebit de frumoasă. O dată căzuţi în cursa dragostei, cădem de fapt în ce am numi cursa morţii ; iar în clipa în care am participat la venirea pe lume a urmaşului nostru, noi am şi devenit un organism condamnat la moarte. A alege dragostea şi a trăi pentru ea înseamnă a accepta moartea, asta credea el. Dragostea nu se opune morţii, aşa cum credem, dar admite că într-o oarecare măsură afirmaţia aceasta era adevărată, că este un fel de anticameră, frumos ornată a morţii. Mai reciti încă o dată finalul scrisorii. Dumnezeule, exclamă domnişoara Eleuteriade, dar e nebun de-a binelea. Cum adică să-i ceară să trăiască alături de el nu ca femeie ci pur şi simplu ca o soră, ca o fiinţă pură ? Se ridică şi merse la telefon. Se interesă dacă Vincent Alexander are concert în seara aceasta. Avea, îi răspunse vocea de la capătul firului. Ceru să i se reţină un bilet. Începu să se îmbrace gânditoare. Va trebui să mă port cu el cum se poartă o mamă cu un copil.

Îi veni în minte chipul bătrânei doamne Alexander, şi-n clipa aceea se decise să meargă să discute cu ea. Se-mbrăcă la repezeală; coborî scările şi urcă la volanul maşinii ei portocalii.  Când ajunse îi deschise chiar el ; rămase o clipă împietrit, apoi începu să râdă într-un fel prostesc. Îi dădu mâna şi el i-o sărută afectuos. Recunoaşte că ai fost cât se poate de crud, domnule Vincent, îl sărută  pe obraz. O pofti în camera lui. Nu, trebuia să se poarte rece cu el, trebuia să-i creeze necesitatea de ea, aşa cum ea simte de atâtea ori pe zi, şi atât de intens, dorinţa să fie împreună. Imaginează-ţi n-am venit pentru tine, am venit să discut cu mama ta. Dacă-mi promiţi că ai să te porţi frumos de acum încolo, îţi acord şi ţie o oră, apoi merg şi te duc la concert. Bătrâna, care auzise voci, ieşise s-o întâmpine. Se arătă deosebit de fericită când o văzu şi se îmbrăţişară ca două bune prietene. Se aşezară în jurul măsuţei joase, acoperită cu cristal. Îi arătă scrisoarea şi i-o dădu s-o citească. Simţi dintr-o dată timpul trecând greu. Doamnei Alexander îi tremura uşor mâna.

Filtrate de pereţi se auziră triste, pline de melancolie, sunetele violoncelului. În clipa aceea simţi că roşeşte de fericire, se aplecă uşor în faţă ; nu-i aşa că e minunat, mamă, să fim bune prietene ; bătrâna tresări, lăsă scrisoarea jos şi o privi în faţă. Zâmbeau amândouă ; doamna Alexander îi strânse uşor mâna, cu dragoste şi înţelegere,  aşa vom fi, fata mea, şi va fi minunat, ai să vezi. Sper, şopti domnişoara Anamaria Eleuteriade ; am venit la dumneavoastră să vă cer sprijinul; amândouă sunt convinsă că-l vom înfrânge ; şi apoi eu sunt hotărâtă să mă dedic lui. Undeva o pendulă se auzi bătând rar, parcă din alt veac. Nu mi-ai vorbit niciodată despre ce crede el, despre dragoste, credeam că sunt alte lucruri mai grave, şi când acolo e o chestiune pur teoretică. Se auziră bătăi scurte în uşă. Da, Vincent, dragule, vino, te aşteptăm. Vincent Alexander intră, zâmbind vinovat. Ştiu ce puneţi ca cale, rosti el aşezându-se. Nu e frumos să asculţi la uşi, Vincent, zâmbi Anamaria Eleuteriade. Băratul rămase un timp inhibat, cu mâna în aer. N-am ascultat deloc. O privea pe maică-sa în faţă cu acelaşi zâmbet cald, vinovat. Lasă-mă pe mine să vorbesc, copilul meu. Bătrâna trase aer în piept şi-şi lăsă privirea într-o parte

Am simţit din prima clipă că Anmaria e o fată extraordinară şi că o să ne înţelegem de minune. Dacă este adevărat că o iubeşti, şi-ţi mărturisesc că eu aş fi deosebit de fericită că am întâlnit o fată ca ea, şi dacă ea ţine la tine, te rog să-i faci bucuria asta mamei tale, să vă căsătoriţi, dincolo de ce crezi tu. Urmă o tăcere lungă în care Anamaria Eleuteriade lăsă capul în jos, aşteptând parcă o ghilotină care să cadă, s-o elibereze. Vincent Alexander trase aer în piept. Vincent, rosti domnişoara Anamaria, numai eu ştiu cum te iubesc, am înţeles perfect ce-ai spus în scrisoare. Împotriva dragostei nu putem să ne ridicăm, dar putem s-o facem frumoasă. Iar din punct de vedere logic, aşa cum ai spus şi tu, ideea ta e numai jumătate adevărată. Anamaria îşi fâlfâi iar aripile între ei. Nu Vincent, am venit ca să vorbim foarte sincer unul cu altul. Crede-mă, ţi-am spus că îmi voi dărui întreaga viaţă ţie, iar dacă eşti împotriva actului sexual, despre care ai oroare, şi despre care crezi că te dezechilibrează profund ca artist, îţi voi cere numai atât,  să avem doi copii atât. Dacă eşti de acord şi vrei să te dedici total componisticii, crede-mă că mi-ar place foarte mult să ne retragem undeva într-un loc liniştit, poate la o mănăstire, sau mai bine la o vilă în munţi, şi să ne dedicăm amândoi studiului. Îţi repet, mi-ar place o asemenea viaţă. Tăcură amândoi, aşteptând ceva ce nici ei nu ştiau. Îţi mulţumesc, fetiţa mea, bătrâna îşi lăsă palma peste mâna tinerei femei. Ai vorbit cum nu se putea mai bine. Lasă că o să vorbesc eu cu Vincent ; nici nu-ţi închipui, băiatul meu, că Dumnezeu îţi întinde acum o mână. Cât noroc ai că ai întâlnit-o pe Anamaria. Ar trebui să-i mulţumeşti Domnului. Vincent Alexander tăcea cu privirea pironită pe covor.

Nu era trist, mai degrabă senin şi împăcat cu soarta. Se uită cu un gest grăbit la ceas. Mai am o oră până la concert şi trebuie să plec. Domnişoara Eleuteriade se ridică în picioare. O să te duc eu cu maşina. Bătrâna se ridică şi ea. Să vă dea Dumnezeu noroc, copiii mei. Domnul să vă binecuvânteze ! Afară soarele apunea peste acoperişurile bătrânului oraş. Aş vrea să opreşti la Catedrală, Anamaria. În tăcerea solemnului locaş se simţiră o clipă aşa cum erau, nişte oameni buni,  mici şi neputincioşi. Vincent Alexander se aşeză într-una din băncile galbene, lustruite de atâta şezut. Îşi duse mâinile la piept, închise ochii pregătindu-se pentru rugăciune. Nu ţi se pare că încet, încet ne regăsim ca doi prieteni, Vincent ? Da, vorbi bărbatul într-un târziu. Tăcerea le pătrunse auzul, bună, imensă, plină de sacralitate. Mi-a fost tare greu zilele acestea, Vincent. Te-am acuzat de o mulţime de lucruri. Vincent Alexander tăcea, rugându-se cu ochii închişi. După ce termină rugăciunea întoarse încet capul înspre ea. Îmi este teamă Anamaria, îmi era o teamă ancestrală de femeie. Parcă femeia vine din cealaltă parte, din aceea a morţii.

Domnişoara Eleuteriade îşi muşcă buza de jos gânditoare. Nu Vincent, fugind de dragoste şi de femeie nu vei deveni nemuritor. Muzica numai îţi creează această iluzie a eternităţii. E o iluzie, iubitule. Femeia şi bărbatul sunt două organisme, de fapt două jumătăţi nefericite şi la fel de neputincioase în universul acesta, ca nişte fire de iarbă suntem, ca nişte gâze mici, foarte friabile ; împreună ei duc viaţa speciei cu o secundă înainte. Şi aşa din secundă în secundă cândva copiii noştri vor realiza eternitatea. La început o eternitate relativă, apoi una adevărată. Şi eu sunt obsedată ca şi tine de eternitate, să ştii, şopti patetic tânăra femeie. Catedrala rămăsese goală ; aşa cum era, părea indiferentă şi superioară, ca o fiinţă matusalemică. Zilele acestea ţi-am simţit lipsa; eşti bună, eşti inteligentă. Îţi mărturisesc că m-am gândit mult la tine zilele astea. De-am putea trăi alături ca doi prieteni, fără posibilitatea actului sexual. Anamaria Eleuteriade tresări din nou speriată. În clipa aceea îşi văzu viaţa pustie şi totuşi atât de luminoasă până în zarea ceţoasă a timpului. Putea să trăiască aşa ?, putea. Nu fusese niciodată obsedată de instincte. Numai atât să-i dăruiască, un copil. Se va ocupa de  amândoi, aşa cum trăieşte acum pentru el. Dacă mi-ai promite lucrul acesta Anamaria, chiar acum ne-am putea căsători ; aici şi acum.

Femeia tăcu privind statuia de lemn a lui Crist. Îţi promit Vincent, dar te voi ruga să fii de acord să avem un copil sau doi. Vincent Alexander tăcu. Îşi lăsă capul în pământ cu fălcile strânse. Nu, Anamaria. Copiii îmi vor atrage dragostea, va trebui să mă ocup de ei, de tine. Tăcură amândoi. Îţi promit că mă ocup numai eu de ei şi că tu vei putea să te ocupi numai de creaţia ta. Te voi ajuta să trăieşti numai pentru creaţia ta. Violonistul se ridică în picioare şi se îndreptă încet înspre uşă. Domnişoara Eleuteriade se simţi în momentul acela părăsită şi umilită. O luă încet spre ieşire. Bărbatul o aştepta în picioare lângă maşină. Să nu mai pleci niciodată aşa, să mă laşi singură, nu e politicos, te rog foarte mult. Întotdeauna mă simt jignită. Vincent Alexander îşi muşcă buza de jos. Nu mă iubeşti, Anamaria, atât de mult încât să ne putem căsători. În definitiv ce vrei, Vincent, ţi-am dat tot ce poate să-ţi dea o femeie. Nici o femeie nu ţi-ar putea dărui mai mult. Tu nu mi-ai dat nimic, numai o viaţă pustie. Spre deosebire de tine, eu sunt femeie, şi o femeie simte că este eternă prin copii.  Funcţia ei esenţială, pe care i-a dat-o Dumnezeu, este să perpetueze specia, viaţa. Sper că m-ai înţeles, iubitule. Apăsă cu fălcile încleştate pe accelerator. Când coborâră rămase împietrită. Bărbatul avea chipul dur, de piatră. Se-ntoarse o clipă şi-o privi în ochi. E mai bine să nu ne mai vedem, Anamaria, şopti apăsat. Simţi revolta inundându-i creierii, orbind-o. Eşti un om mediocru, Vincent, eşti incapabil să te ridici deasupra ta. Eşti victima unei prejudecăţi şi nu poţi cum să te depăşeşti. Eşti îngust în gândire şi pentru că eşti îngust eşti îngrozitor de rău.

Vincent Alexander se-ntoarse şi porni hotărât. Dispăru în holul Ateneului. Domnişoara Eleuteriade parcă maşina ; simţea că e cât se poate de liniştită şi de stăpână pe ea. Dacă trebuie să ne înfrângem unul pe altul, să ştii că am destulă răbdare, iubitule, şopti printre dinţi. Mai era o jumătate de oră până la începutul concertului ; rămase în maşină fumând liniştită. În clipa în care intră în hol fu izbită plăcut de rumoarea vie, bogată, de coloritul vestimantaţiei. Dumnezeule parcă am atmosfera aceasta în sânge. O părere  de rău o inundă ca o leşie amară. Când apăru Vincent Alexander pe scenă, lumea se ridică în picioare ovaţionându-l. Îl privi atentă ; cu ochiul încordat ca o pisică la pândă. Ar fi dorit să-i descopere cel mai neînsemnat gest de ezitare, o notă greşită. Era calm, încordat şi stăpân pe el ca un automat ; Dumnezeule, atunci observă pentru prima dată că nu de omul acesta puternic, frumos şi stăpân pe el ca un zeu este ea îndrăgostită, ci de celălalt, de opusul lui, de fiinţa socială, slabă, ezitantă, iritantă, complexată, temătoare, căutând cu atâta naivitate şi tenacitate absolutul. În fond Vincent omul social, nu era altceva decât un om slab, căutând la modul cel mai naiv eternitatea. Şi lucrul acesta o înduioşă până la lacrimi. Artistul era un om care găsise absolutul, certitudinea şi absolutul erau în el, de aceea era puternic, strălucitor, monstruos, înfricoşător. Simţi cum îl iartă şi cum îl iubeşte cu o milă şi mai mare pe celălalt.

*

O sună seara târziu acasă. După un schimb banal de cuvinte o întrebă dacă se pot întâlni mâine. Îi mărturisi că se simte extrem de epuizat, crede mai degrabă că e bolnav. Unde să se întâlnească ? În faţa teatrului din oraşul vechi, e aproape de el. Bine, o să vină. Îl întrebă ce-l doare şi-l sfătui să consulte un medic. O întrebă dacă poate să-i descrie cât de mult îl iubeşte. Nu, nu poate, răspunse fără să ezite. Îi spuse, dacă nu vrea să se culce la ora asta, că ar dori să-i vorbească despre ceea ce crede el că poate să fie muzica pentru un timp. Care timp ? Timpul cosmic, unicul timp, cel care ne străbate pe toţi. O să vorbim mâine despre asta, şopti apăsat. Apoi brusc îşi aduse aminte că mâine este liberă, iar poimâine avea numai două ore de seminar pe care putea să le programeze săptămâna viitoare, aşa că-l întrebă dacă nu pot să facă o excursie de o zi sau de două în munţi, acum trebuie să fie foarte frumos în Alpi. O rugă să aştepte numai o clipă să-şi consulte agenda. Nu putea, avea încă două zile libere la începutul săptămânii. Bine, atunci nu ne mai vedem mâine şi-mi fac şi eu zile libere luni şi marţi, la revedere. Închise. Se pregătea să se întindă în pat când auzi din nou telefonul. Ştia sigur, instinctul ei de femeie îi spunea sigur că este el, şi mai ales că este el, Vincent cel slab, înfrânt de nevoia de a o vedea, de a o simţi lângă el, de a se bucura de prezenţa ei. Vincent, omul social, pe care-l iubea, şi care fiind atât de neajutorat putea oricând fi învins. Se pomeni deodată râzând fericită. Telefonul suna de mult când ea începu să râdă în hohote. Doamne, ce proastă era ; putea să-i promită că acceptă să nu se culce niciodată în viaţa lor şi totuşi să fie soţia lui care să aibă grijă de el. Numai dacă nu minte, dacă nu e cumva impotent şi nu i-a mărturisit. Lăsă telefonul să sune şi se aruncă fericită în pat, aşa cum făcea când era mică.

*

Îl aştepta de câteva minute şi nu mai apărea. Deveni deodată îngrijorată. Se îmbrăcase cu cea mai frumoasă rochie, îşi dăduse cu cel mai discret parfum, ar fi culmea, când m-am aranjat atâta pentru el tocmai acum să-mi facă pocinogul. Îl văzu la colţul străzii, zgribulindu-se într-un balonzaid ponosit. Dumnezeule, arăta îngrozitor, hidos aproape ; în primul rând nu se bărbierise de câteva zile şi părea cu zece ani mai bătrân, apoi cearcănele din jurul ochilor şi bărbia ascuţită îi dădeau o expresie halucinantă. Nu se putea abţine să nu se ridice şi să-i iasă în întâmpinare. Se treziră unul în faţa altuia intimidaţi. Vincent, ce ţi s-a întâmplat, parc-ai fi ieşit dintr-un ospiciu. Mama ta te-a văzut ? Dădu din cap a lehamite. Ah, abia aştept să ajungem undeva, într-un loc pustiu, unde să fim numai noi doi. Ajungem repede, Vincent. Anamaria Eleuteriade apăsă pe accelerator. Un timp tăcură amândoi ; când şi când femeia îl cerceta cu coada ochiului. Ei, îmi spui ce ţi s-a întâmplat ? Am lucrat, am lucrat ca un nebun, şopti violonistul. În primul rând că am suferit, am suferit enorm după ce ne-am despărţit. În primul rând pentru că îmi lipseşti, simt o nevoie organică să te văd ; m-am trezit nu de puţine ori vorbind cu tine în gând. Eşti cu mine tot timpul. Anamaria Eleuteriade surâse uşor, cinic aproape. Apoi mi-a părut rău că m-am purtat nu prea frumos cu tine. Te-ai purtat ca un bădăran, iubitule. Domnişoara Eleuteriade tăcu privind şoseaua pierzându-se pe culmile colinelor spre răsărit.

Vincent, vorbi femeia într-un târziu, şi eu resimt ca şi tine nevoia de celălalt, ce vrei, iubim amândoi. Vorbea iar atentă la punctul unde se pierdea şoseaua. Am meditat mult după discuţia de data trecută ; sunt împăcată şi hotărâtă să mă căsătoresc cu tine, acceptând să nu facem dragoste niciodată. Nu ştiu cum se va putea asta, dar cel puţin sunt hotărâtă să încercăm să trăim aşa. Bărbatul tăcu privind şi el parcă în acelaşi punct. Mama e foarte supărată pe mine ; ieri m-a rugat în genunchi să mă căsătoresc cu tine. Mi-a spus că m-am purtat neomeneşte cu tine.  M-a convins că dragostea poate fi transformată în sursă de inspiraţie, că mă poate catapulta, ca artist. Tăcură amândoi stânjeniţi. Anamaria Eleuteriade aştepta cu răsuflarea întretăiată. Mi-e frică de moarte, Anamaria, zilele acestea mi-am dat seama cât de vulnerabil sunt, ce frică îmi e de moarte.

Ar fi putut să nu-i răspundă, mai ales că omul pe care-l avea lângă ea îi trezi o milă ciudată şi un fel de repulsie necunoscută. E un om celebru, sănătos, bogat, şi totuşi se poartă ca un vierme în faţa morţii.  Dar oare nu ne purtăm toţi ca nişte viermi în faţa morţii ? Opri maşina ; deschise portiera şi ieşi ; procedase la fel cum proceda el ; îl lăsă singur. Respiră adânc aerul curat şi rece ; Dumnezeule, se simţea atât de puternică, atât de superioară omului de care se îndrăgostise ca o nebună. De ce să se căsătorească, vai,  cu el, pentru că e atât de slab, atât de slab, atât de dezorientat în faţa problemelor vieţii ? Înseamnă că până la urmă trăise pur şi simplu ca un animal, pentru muzica lui, pentru nervii şi muşchii lui încordaţi şi stăpâniţi la maximum. Niciodată omul acesta nu cunoscuse greutăţile vieţii, ce înseamnă să te îndoieşti, ce înseamnă să iubeşti o femeie, să fii înfrânt, să te bucuri de ceva. S-o iei din nou de la cap. Se-ntoarse brusc şi se urcă la volan. Cunoştea drumul bine, excursia aceasta o făcuse de câteva ori. Peisajul din jurul lor era calm şi maiestuos.  De acum crestele munţilor se profilau limpezi pe cerul vineţiu, încărcat de nori. Se făcuse frig. Vor trage la o cabană, apoi vor mânca. Ar fi vrut să se găsească numai cu el şi să discute, să-i demonstreze slăbiciunea punctului lui de vedere, limitele egoismului lui. Vincent, ţi-ai dat seama că actul sexual înseamnă moarte pentru organismul tău, dar înseamnă viaţă şi eternitate pentru organismul nou, care se va naşte ? Da, vorbi bărbatul cu buzele strânse, dar şi el va fi nefericit şi condamnat la moarte ca şi mine. Hărăzindu-l morţii, înseamnă că dragostea ta tot moarte se cheamă. Oftă tristă, logica lui era la fel de invulnerabilă ca a ei. În clipa aceea simţi cum o inundă tristeţea ; era hotărâtă să nu se căsătorească niciodată cu el, vedea lucrul acesta din ce în ce mai limpede. Şi apoi, se gândi, muzica lui nu-i era mai necesară decât muzica lui Chopin, sau a lui Bach, putea trăi la fel de bine fără ea, aşa cum nu-l ascultase pe Beethoven de doi ani.

Şi apoi, vorbi el, mă îndoiesc din ce în ce mai mult că numai prin muzică voi atinge eternitatea. Mi se pare adevărat punctul tău de vedere, eternitatea se câştigă clipă cu clipă, istoriceşte, generaţie cu generaţie. În momentele în care credeam c-am atins absolutul prin perfecţiunea sunetelor mă înşelam de fapt. În fond, poate că se înşelase. Creaţiile extraordinare ale lui Vincent Alexander proveneau dintr-o criză profundă, permanentă, a personalităţii lui. În cazul acesta credinţa lui în atingerea absolutului prin muzică devenea o soluţie dramatică, un fel de sprijin fără de care viaţa lui ar fi devenit imposibilă.

*

Au luat un apartament în hotelul montan pe care l-au găsit aproape gol. A ţinut în mod deosebit să se ocupe ea de mâncare. S-a gândit că va trebui să se informeze ; un interpret de excepţie ca el va avea o viaţă mai lungă dacă va duce un mod cât mai echilibrat de viaţă. Dacă va avea un mod de a se hrăni inteligent; nu întâmplător Alexander era vegetarian. Când se întoarse îl găsi bărbierit şi bine-dispus ; Anamaria ! o strigă el fericit. Dumnezeule, cât eşti de frumoasă ! Era uimitor cât de mult se schimbase ; expresia aceea specifică, numai lui, de candoare şi luminiscenţă a chipului, o făcu să simtă că vibrează ceva în ea. Îl sărută fericită, spontan. Aproape că percepu în ea golul imens care o săgetă ; Vincent Alexander avu un gest retractil, ca şi cum ar fi fost murdărit, sau lovit. Aşteptă să-şi revină. Îi explică, atât cât putu să se stăpânească. Vincent, în fiecare dimineaţă şi ori de câte ori ne vom despărţi, te voi săruta. Nu e nimic sexual în asta, e un ritual ; un vechi ritual al unităţii cuplului şi atâta tot. Aş fi foarte fericită, iubitule, să mă înţelegi. Clătină în semn de aprobare din cap, apoi continuă să se îmbrace. Anamaria Eleuteriade surâse privindu-l cu coada ochiului ; era un bărbat tulburător de frumos în costumul bej, strâns pe talie ; cu chipul strălucind de lumina aceea sălbatic-divină. Se retrase în camera ei să se îmbrace.

În timp ce se farda stăruind asupra fiecărui amănunt se gândi că nu fusese niciodată atât de vesel şi de solemn fericită. În fond, tresări, aceasta e seara nunţii mele. Când apăru în faţa lui îl văzu îndreptându-se de şale, rămânând o clipă împietrit, apoi chipul i se lumină şi mai mult. Mda, rosti el. Simţi cum se lărgeşte un golf de lumină în sufletul ei când îl văzu surâzând. Mda. Eşti cu adevărat cea mai frumoasă femeie din lume. Îşi exprimă dorinţa că ar fi fericită dacă şi-ar petrece seara aceasta dansând. Mişcă şiret capul într-o parte şi-n alta. Vincent, asta e seara nunţii noastre, fă-mi te rog plăcerea asta ! Te rog. Ridică surâzând din umeri ; nu ştiu ă dansez. O să-ţi vină să râzi dar nu ştiu să dansez, murmură el fericit. Şi mi-am adus aminte că în seara aceasta se transmite concertul în mi bemol de la Stocholm. Dacă nu te deranjează aş vrea să-l ascultăm împreună. Ştii, percepţia din timpul concertului e diferită de cea din afara lui. Domnişoara Anamaria Eleuteriade se bosumflă uşor : de acord urâciosule, de acord. Masa le-a fost servită în cameră. Anamaria Eleuteriade s-a străduit să-l întreţină. A reuşit să-l facă să râdă, să-l uimească, să-l facă să mediteze asupra câtorva lucruri. Terminaseră masa de câteva minute. Vincent Alexander se uită la ceas. Femeia îl privi o clipă derutată. A fost o masă foarte reuşită, Anamaria : ciudată, caldă, luminoasă, cum să-ţi spun… Străduieşte-te să-mi spui din când în când, iubito, îl rugă ea, de acum suntem soţ şi soţie. Sunt deosebit de fericită, iubitule, că ţi-a plăcut masa mea. Vincent Alexander o privi gânditor. Ce te îngrijorează Vincent ? Bărbatul îşi aruncă iar ochii pe cadranul ceasului de la mână. Sunt mai degrabă uluit Anamaria, da, realmente uluit. Rămaseră un moment privindu-se. Aş vrea să fii răbdător cu mine Vincent, acordul într-un cuplu e un lucru cât se poate de greu şi de gingaş. Dacă mai retez unele gesturi, dacă mai dau greş, încearcă să mă ajuţi. Mergem să dansăm, aşa cum ai dorit. Nu pot să-ţi refuz această bucurie, îi zâmbi el. Se ridică şi se plimbă în lungul camerei. Dacă am spus că sunt uluit, iubito, am spus-o că m-a impresionat plăcut, până la sublim, cum să-ţi spun, felul tău perfect şi cald de a fi în familie. Am trăit ceea ce simt ori de câte ori sunt pe scenă, concentrat, regăsindu-mă pe mine. E ceva greu de exprimat, nu ştiu cum să-ţi spun. Sunt o soţie ideală, vrei să-mi spui ? Exact, exact, se grăbi bărbatul să aprobe bărbatul. În timp ce-l îmbrăţişa domnişoara Eleuteriade se gândi că prima ei seară de soţie fusese într-adevăr o seară reuşită.

*

Trăiau de câteva luni împreună. Imediat după ce se reîntorseseră din excursia în Alpi se căsătoriră oficial. Bătrâna doamnă Alexander rămase ca trăsnită când îi văzu ţinându-se de mână în faţa ei, zâmbind amândoi stângaci, anunţând-o că s-au căsătorit. Dumnezeule, exclamase bătrâna de fericire. De ce m-aţi lipsit de o bucurie atât de mare ! Îşi luaseră un apartament mai aproape de Operă, vizavi de parcul Central. Se înţelegeau bine. La prânz se întâlneau şi luau masa la restaurantul Operei, seara mâncau acasă întreţinându-se până târziu. Anamaria Eleuteriade, acum doamna Alexander, dormea în dormitorul din fund, cel care dădea spre bulevard. Vincent Alexander rămânea de obicei până târziu aplecat deasupra partiturilor. Se gândea din ce în ce mai mult să se dedice în întregime componisticii. În sufrageria care slujea ca bibliotecă, prin geamul întredeschis pătrundeau valuri de aer aducând cu ele mirosul de vegetaţie. Undeva departe i se păru că aude un cocoş cântând, şi o clipă avu impresia că se găseşte la ţară. Domnul Alexander se uită la ceas, trecuse de miezul nopţii. În mine îi stăruia imaginea soţiei lui în cămaşă de noapte, de mătase vişinie; monumentală, frumoasă ca o zeitate antică. Simţise nevoia s-o admire ; apoi brusc dorinţa de a o lua în braţe şi de a-i muşca gura ţâşnise în el ca un animal rănit. Ciudată şi obscură senzaţia aceasta de a fi bărbat. Dumnezeule, se gândi, Brâncuşi avea dreptate. Îi veni în minte imaginea bărbatului şi a femeii, conturaţi ca două jumătăţi ale unui întreg. O dorea cum n-o mai dorise niciodată. Strânse din dinţi până simţi că maxilarele i se întretaie ca nişte ape. Gemu stins, aplecându-se în faţă. Nu, nu se va putea opune mult timp naturii. Ceea ce urca în el ca o coloană de foc era mai puternic decât puterea lui de a se stăpâni. În clipa aceea, când decise, simţi brusc senzaţia de libertate. Ca şi cum nu-l mai apăsa nimic, ca şi cum ar fi putut să zboare.

     Deschise încet uşa, strecurându-se tiptil în dormitorul soţiei lui. Anamaria Alexander dormea cu acea expresie de seninătate şi împăcare pe chip pe care o au toţi oamenii realizaţi. O sărută uşor pe obraz. Îngenunche lângă ea şi-şi trecu mâna peste tâmpla ei. Femeia deschise ochii mari, liniştiţi. Vincent, tu eşti ? şopti ea. Bărbatul rămase împietrit cu mâna pe obrazul ei. Ai venit să ne iubim Vincent, nu-i aşa ? Femeia se ridică în cot. Înţelese totul. Îi cuprinse capul cu amândouă mâinile şi-şi trase capul la pieptul ei. Apoi se ridică şi-l chemă lângă ea. Începu să-l dezbrace încet, sărutându-i umerii, pieptul păros. Acum erau goi amândoi ; simţeau carnea cum arde pe ei. Vincent, ursul meu drag. Doamne, cât suntem de frumoşi amândoi ! Bărbatul tăcea, respirând greu. Trupul femeii se întinse lângă el aşteptând. Iubitule, te rog să fii răbdător. Undeva departe un câine începu să urle ca şi cum ar fi cântat; şi urletul câinelui se înălţă spre oraş, luminos ca un curcubeu.

Colecţia „Povestirea de dragoste „

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: