ANTOLOGIA DE NUVELE

~Introspecţie cu apă de mare

 

Se însera, mirosea a alge şi scoici, valurile albe, subţiri, se zbăteau nehotărâte spre ţărm… înaintau puţin, se retrăgeau puţin… jocul timid şi misterios al apei cu nisipul…

Soarele, roşu, fierbinte, perfect rotund se cufunda în adâncuri, lent, imperceptibil de lent

trecea dincolo, ca „în marea trecere”… Pescăruşii, cu aripile obosite şi ţipătul stins, se odihneau zburând încet, pluteau… Cerul, ca un ochi deschis, albastru, se pregătea de noapte, se închidea. Marea, caldă, liniştită şi lină ca o dulce ispită, întinsă, necuprinsă, primea soarele, îl trecea dincolo…

Si eu pluteam, fără să ştiu prea bine de când, între mare şi cer… Vedeam cerul aproape, aproape de tot şi simţeam marea ce mă purta departe, departe de tot, se juca în părul meu, îmi scăpa printre degete, apoi mă împingea mai departe, hotărâtă să îmi arate

ne-văzutul… Eram fiinţa-ne-fiinţă, apa-ne-apă, cerul-ne-cer… Eram la limita ne-limitei! Chiar limita, chiar linia, eram totul, eram stăpânul!… Ce bine e sa fii puternic! Sa fii stăpân pe tine! Dar, ce simţeam eu atunci, era cu mult mai complex, mă simţeam

Stă-pâ-nul! Starea de plutire mă relaxase total, mă eliberase de povara trupului, eram doar spirit, puţin mai lipsea să cred că sunt chiar Spiritul… Eram uşoară ca un surâs, ca un suspin, ca un plâns… Mă eliberasem de orice nelinişte, mă eliberasem de frică, puteam totul! Eram goală de mine însămi şi prea-plină de restul din-afara mea… Eram prea-plinul golului… Starea de plutire devenise starea echilibrului perfect… „Sunt un om perfect echilibrat!”

Sunt un om? Doar atăt? Un om?

Marea s-a neliniştit dintr-o dată şi a devenit întunecată şi rece, un peşte lucios şi alb s-a arcuit perfect între mare şi cer, ca un zbor de-o clipă în spaţiul ne-lumii lui, a dispărut din nou în adâncuri, s-a arcuit din nou, jucându-se fără teamă între două lumi… Pescăruşii au ţipat a ne-somn, a ne-linişte, zborul le-a devenit rotit, ca de vulturi pofticioşi, inima mi-a îngheţat de frică… Am devenit conştientă de lumea misterioasă care trăieşte sub mine şi de lumea infinit de frumoasă de deasupra mea… Si mi s-a făcut frică de mine! Redevenisem eu! Recăpătasem conştiinţa de sine! „De ce am rostit acest „sunt un om perfect echilibrat”, care mi-a sticat echilibrul, mi-a restabilit limitele, a restabilit ordinea?… Care ordine? Ordinea firească a lucrurilor în care eu nu sunt Stăpânul, nu sunt Spiritul, sunt doar omul…” Mi s-au „topit aripile”! Luminile de pe ţărm se reflectau pe apa întunecată şi rece ca o punte-ne-punte între largul în care mă aflam şi ţărmul spre care tânjam… Oare tânjam ţărmul? Incă nu-mi era prea clar… Totul devenise confuz de când recăpătasem conştiinţa de om. Simţeam cum cad în adânc, lin, fără oprire… Am regăsit pentru o clipă starea de plutire, apoi am căzut din nou în lumea de sub mine. Acum eu mă jucam între două lumi! Luna, rotundă şi albă, parcă striga, cu lumina ei jucăuşă, pe luciul întunecat al mării devenite reci. 

Am auzit în surdină nişte voci, care nu ştiu prea bine din ce lume veneau şi cred că nici nu mă interesa pea mult. Redevenisem pentru o clipă, chiar limita. Eram la limită!

Marea a făcut valuri repetate în jurul meu, transformându-mă într-o linie diformă.

Si iar am auzit acele voci.

– Esta mujer se esta matando…

Poate că cineva cântă în noapte…”esta mujer me esta matando, me ha espinado el corazon…” Nu mai înţeleg nimic, nu mai aud nimic, nu mai simt nimic şi ce e mai ciudat, e că nu ştiu dacă plutesc din nou sau nu mai plutesc deloc…

 Mă doare rău spatele, şi mă legăn ca într-o barcă… simt ceva rece şi lucios chiar lângă mine, cred că e un peşte… cred că e chiar peştele…

Amândoi ne-am jucat între două lumi…

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: