ANTOLOGIA DE NUVELE

~Intimitatea unei pasiuni

 

Era o noapte furtunoasă de noiembrie, ploua mult, ploua tare, ploua cu vânt. O perdea de apă coborâse între cer si pământ, ploua cu tunete şi fulgere repetate. Ploua rece. Stropii mari şi grei loveau acoperişul cu putere, părea un joc nebun de iele.

Ploua dezmăţat.

Fereastra închisă s-a deschis, singură, lovindu-se brusc de perete, perdeaua s-a învolburat, albă şi transparentă, focul din şemineu a tresărit, luptându-se zăpăcit cu vântul, căutându-şi echilibrul, salvând arderea…Ceaşca uitată lângă fereastră a căzut şi s-a spart, cu ghinion cu tot, cu noroc cu tot. Ioco a ridict capul speriat, adulmecând întrebător aerul rece, a scâncit uşor, a oftat. Fumul de ţigară s-a destrămat, subţire, ţigara s-a ars de tot iar cartea uitată deschisă şi-a răsfoit într-o clipă povestea toată, povestea fără sfârşit…

Ce noapte! Părea irepetabilul diluviu.

Copacii surprinşi goi, într-o timidă străfulgerare, se tânguiau dezbrăcaţi şi singuri.

Ploua impudic.

Voia să plece. Unde? Unde să se ducă? Nicăieri. Voia să plece şi atât. Ce, nu era destul?

In noaptea asta? Pe ploaia asta? Da. De ce nu? Marile decizii aşa se iau. Intr-o noapte.

Si de ce să plece când cel mai simplu ar fi să rămână? Hm! Cum să rămână? Cui îi plac lucrurile simple? Si pentru ce să plece? Nici măcar nu avea pe cine să lase în urmă, pe cine să părăsească… Atunci de ce voia să plece? Poate că, de fapt, voia să fugă… Da, e cu totul altceva! Să fugă de ea însăşi. Asta era! Găsise motivul! Si încotro să fugă de ea însăşi? In cine să se ascundă?

Fereastra s-a închis şi s-a deschis singură, din nou, perdeaua s-a învolburat albă şi transparentă, focul si-a salvat din nou arderea, Ioco doar a oftat… Cartea şi-a răsfoit, de la sfârşit, povestea fără sfârşit…

Ce noapte!

Un zgomot timid, la uşa închisă bine cu cheia, cioc, cioc…

Cine să fie? Nu poate fi decât vântul. Nu-aşteptă-pe-nimeni. Dar zgomotul s-a repetat, timid şi scurt, cioc, cioc… Si dacă e cineva? Cine? La ora asta? Pe diluviul ăsta? Nu! E doar o părere. Si dacă totuşi… Să închidă fereastra? Să deschidă uşa? Cum să deschidă uşa? Nu îi e frică? Nu! Uite-că-nu-îi-e-frică! Deschide!

Era el. Ud tot, doar în cămaşa de pe el, doar el.

Fereastra s-a închis, singură, uşa s-a trântit, de tot, fără să lase loc de întoarcere. A plecat? A fugit? Da. Da?

Acum şi ea era udă. El a luat-o de mână, frigea. Era ud tot şi ardea tot. Privirile lui, ca două săgeţi de foc i-au răscolit inima. Se zbătea! Ardea şi ea. Era udă toată şi ardea toată.

Ploua Fierbinte!

S-au îmbăţişat. Lung, ca într-o singură ardere, ca într-o ardere perfectă…

Ploaia s-a transformat în ninsoare, ningea alb, mult, des, ningea fierbinte. Ningea pentru prima oară.

In zori, totul era alb şi pur, ca dimineaţa începutului de lume…

Ei, îmbrăţişaţi şi goi, lângă uşa închisă, de tot, încă ardeau…

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: