ANTOLOGIA DE NUVELE

~Isus din podul bisericii

 

Maestre,

 

      uneori îmi vin la masă, îşi fac culcuş în inima mea toate personajele pe care le-am plăsmuit, jucându-mă de-a Creatorul pe hârtie. Atunci, plătesc cu spaimă animalică propria-mi pornire; întreb, ştiind că nu-mi va răspunde nimeni: unde este adevărata mântuire? Unde voi fugi din noaptea ce vine…

      Alteori, nu mi-e frică nici de golul din mine, de locul necultivat în care arunc toate deşeurile sentimentale, lucruri distruse cu sau fără voia mea, dar pe care le neg în continuare, cu măgărească  încăpăţânare.

      Mă conving tot mai prost că totul a fost perfect programat sau că,  aşa a fost să fie şi nu mai are rost să revin cu întrebările mele, la cel ce e mort şi nu va fi să învie.

      Astăzi, de Bunavestire, s-a deshis o uşă mai altminteri, pentru mine, spre cosmosul pe care-l simt aproape lumesc, ba pe dinlăuntrul inimii sperioase, ba pe sub meningea ca un pergament de sfărâmicioasă, tare subţire, încât mintea  mea, în ea, abia se mai ţine.

      Fără semnul, pe care în subconştient îl aşteptam continuu; fără să fi priceput că nu sunt singurul om care moare prin viaţă şi traieşte murind, nu aş fi depăşit sigur clipa ce mă îngropa de vie în molozul barierelor de tot felul.

       Nu mă mai pot preface că nu s-a întâmplat nimic deosebit între timp; că este normal să mă fi născut, să trăiesc precum ciorapul cârpit, ş’apoi să dispar într-o zi, fără să fi zis că exist în  nimicuri, nu în lucrurile  care fac pod între cer şi pământ.

      A fost un duş cosmic ceea ce mi s-a întâmplat înviind, mereu revenind din călătorii despre care nu ştiam să scriu mai nimic.

       Totul a pornind de la punctul zero al stării de îngheţ sufletesc, de la spaimă şi scrisoarea de adio, expediată Planetei , care apăsau direct şi energic pe nervul sciatic al unor amintiri care nu se iau nici pe limbă-vorbitoare, nici pe degete, cum se dizolvă acadelele şi vopselele.

       Aducerile-aminte sunt strict personale şi divizate în milioane de contingente de spirale; cerc în cerc din miezul copacului pâinii cu care îndrăznesc să-i rezist răstignirii.

      Ceea ce scriu  acum este doar o idee veche ca lemnul şi nu va ajunge nicicând pagină tipărită – îmi zic – de aceea mă simt liberă ca pasărea din cer, pe toate aceste  cuvinte ce-mi ies din suflet şi minte. Sunt gata ca iedul, ce iese din burtă,  să zbier la cer şi la stele; să-mi cer dreptul la aer, să sper că nimic nu se termină cu  celebra sintagmă: a fost odată ca niciodată…

      La ce bun toate astea, să le repet întruna, ca nebuna? Ba chiar să-mi propun să jur că am să scriu, de azi încolo, numai şi numai adevărul, uitând cât sunt de inconsecventă cu mine însămi în a promite şi a mă şi ţine de cuvânt.

       Dacă  va fi să fie o CARTE ceea ce prind să zic de vreun ceas încoace, atunci va fi una fără importanţă pentru mulţimea, care nici nu ar trebui să o răsfoiască, să o buchisească din scoarţă în scoarţă. Cartea aia se va citi fără ochelari de distanţă, cu sufletul personal suprapus peste sufletul paginii, aşa ca o sugativă îmbibată în cerneală din bozie.

      Nu am lucruri extraordinare de spus lumii. Eu sunt doar unul dintre cei flămânziţi de detoate şi mai măruntă decât neghina, decât graurii tineri năvălind – răi, contagioşi, smulgând din fructul raţiunii cu floare cu tot, ciugulind nectarul chiar din palma duşmanului. Hrana mea de bază sunt Cuvintele, pentru ele pornesc în cruciade jurând, rănind, julind, ronţăind, plângând, triumfând… Scuip sâmburii mărului din Pomul cunoaşterii, despre care… NICI nu vreau să ştiu, că-i pe cale de dispariţie până şi-n grădina Eden.

      Doar pentru că nu îmi pot spune toate acestea singură în oglindă şi nici nu îndrăznesc să mi le torn în ureche, mi-am propus să scriu tot ce ştiu, scrisorile să le expediez unui muritor mai înţelept fie şi numai cât cu un fir de nisip, decât mine. 

      Nu, nu am furat nimic de la nimeni. Nu am ucis nici în vis şi cu bunăştiinţă nici chiar o furnică. Cred că sunt o mamă aproape normală, cetăţean onorabil, chiar o pacifistă… De unde atunci furia, nebunia cu care îmi scriu cărţile?! Plătesc pentru păcatul unor neamuri de sânge? Poate. Dar nu ideea de-a scrie carte după carte mă abate din toate, ci teama că o fac dezordonat şi cu mult prea multă osârdie care frige ca feştila aprinsă între degetele  neşovăietoare pe clavitura computerului.

       Ziua în care nu scriu este una pierdută, – zic – de parcă Dumnezeu îmi va cântări Viaţa după pagini umplute cu vrute şi nevrute, nu după iubirea ce-am dat şi primit gratuit.

      Oare mi-s mai aproape clipele în care scriu, stau singură cu mine la masa de disecţie mentală şi inventez galaxii, decât îmi iubesc mama, copiii, soţul, prietenii, cunoscuţii şi necunoscuţii? Toate astea mă frământă ca pe aluatul de pâine în malaxorul electric; nu-mi lasă loc nici în pat, pe iarba de mare să dorm cum dormeam altădat’.

      Trag, precum calul în ham, trag la pagina care va să fie iar…

      Nu efemeritatea mă îngrozeşte, ci neputinţa de a nu şti cu precizie ce este Rău şi ce este Bine, cearcănul ca şi  ilizibil dintre albul de crin şi negrul durerii creştine.

      Cândva declaram că sunt bolnavă de Nelinişte. Că nu am loc, parcă nu mi s-a dat rădăcină pivotantă, doar aţe, fire destrămate în solul sărac de la suprafaţă. Acum spun: sunt ca Iisus din podul bisericii!

      Da, ăsta ar putea fi un titlu de carte care să şocheze, numai că nu-i o metaforă. Iisus al meu este chiar în clipa asta, singur în bezna din turnul bisericii unui sat din Transilvania mea cea forfecată de istorie nedreaptă. Stă în sicriul rece cu giulgiul murdar pe obrazu-I strivit de tabla acoperişului, mă aşteaptă, poate chiar de Paşti să-L scot la Oameni, să-l duc în Biserică.

 Nu am înnebunit, nu am friguri, jur! Totul a fost, este  foarte real dacă privesc mai atentă împrejur.

      Dar cine sunt eu, ca să-mi iau drept  să scriu despre Iisus?!

      Vin din ţărani ce şi-au ţinut fetele în sat iar pe feciori i-au făcut  advocaţi, dascăli şi popi, toţi greco-catolici. Episcopul martir Ioan Suciu ne-a fost dat să ţină loc de stea în vârful bradului deCrăciun. Amintirile despre el şi familia noastră se întrepătrund aşa de mult cu legenda că riscă să rămână doar fum.

       Am primit botezul de la un preot greco-catolic dar am crescut în Biserica Ortodoxă, învăţată fiind, şi seara şi dimineaţa, că avem un singur şi bun Dumnezeu şi pe care nu-L putem, nu avem dreptul să-l hărtănim între noi, oamenii, după canoane şi neînţelese eresuri.

      Copil fiind, în Joia Mare mă închinam şi eu la icoana aşezată direct pe sicriul cu Iisus, cel adus în mijlocul bisericii, ca în centrul Lumii, pentru a I se face prohodul. Bătrânul preot aşa avea obiceiul. Deşi biruise comunismul şi de sus şi de jos, Iisus al meu nu incomoda încă pe nimeni. Asta să fi fost prin deceniile ’60, ’70… poate.

      În anii ce au urmat am cam uitat de Iisus din biserica de acasă şi numai o întâmplare mi L-a scos iar în drum, ori poate, că El a vrut, şi… L-aş fi reîntâlnit până la sfârşitul vieţii mele, oricum.

      Umblând după aure de sfinţi din uitate icoane,  am ajuns şi în podul bisericii, un loc în care… vremea încremenise în urmă cu foarte mulţi ani. Era acolo, mai este încă, Istoria noastră – sigur, nu una inserată în lucrări savante sau comori princiare, în cărţi cu copcii de aur şi crucifixuri bătute în diamante fălţuite de mâini trecătoare. Am găsit doar un morman de lumânări  arse,  fragmente răzleţe din ceea ce vor fi fost obiecte de cult şi o seamă  de tipărituri mai vechi şi mai noi, şi despre care voi vorbi negreşit, într-o altă scrisoare.

       Am scuturat colbul gros zi de vară până’n seară, pentru ca, în maldărul de  nimicuri lăsate în tristă uitare, să dau, fără să-l fi căutat dinadins, peste Actul meu de botez din vara anului… Dar, ce importanţă mai are anul când zidurile bisericii aceleea îşi numără veacul în trunchiul de piatră şi lemn? Era un semn!

       Apoi, pe rând, am recuperat şi actelele care atestau decesul, dar mai ales, apartenenţa la comunitate, la sat, a bunicului şi a tatei…. M-am înfiorat şi am trecut la săpat mai cu râvnă prin văleaturi; aşa, strat cu strat, colbul gros l-am adunat din şi de pe filele de cărţi  care, se părea că nu aveau dreptul la bibliotecă, la raft. Am  întors, una după alta, pagini din Tribuna, Albina, Gazeta Transilvaniei de la 1830, 1870, 1900… Am găsit şi Evanghelia, una editată la începutul secolului trecut, într-o tipografie bisericească din Blajul greco-catolic. Azi, noi toţi, în parohie, suntem ortodocşi prin botez şi prin cununie.

      Evanghelia era un exemplar, pentru mine, scump măsurat chiar şi-n bani la vremea în care fusese cumpărat de ţăranii aceia cu stare în sat. Acum, era doar o părere de carte sfinţită  de îmi era şi frică să pun mâna mea pe fila care… se desprindea, cădea  singură… Nu mai avea nici agrafele care s-o ţină de bună,  nu mai avea nici bură  de poleială auriferă pe dungă. Evanghelia aceea îmbătrânită fără sare şi pită nu mai slujea în Altar, nu mai slujea  pe nimenea-n lume.

      Mi se părea a fi o creştină condamnată la rug fără vină, o exregină care supravieţuise ghilotinei izolânduse-n turn, nu ţipând, rugându-se-ndelung… Nu ştiu, nici nu spun că, Sfânta Evanghelie mă aşteptase tocmai pe mine ca s-o şterg de pânza păianjenilor, s-o întregesc în file şi s-o aşez din nou sub icoană, cum se cuvine. Nu ştiam atunci, nu ştiu nici acum, dacă era de bine sau era de rău ceea ce făceam  eu, acolo, singură în toată biserica, cotrobăind ca un testamentar legal într-o ladă de zestre .

      Era, este o Evanghelie cumpărată şi apoi dăruită de  străbunicii mei dinspre mamă, la anul 1904, bisericii româneşti dintr-un sat transilvan de câmpie. Înscrisul de donaţie este clar, caligrafiat  cu litere de aur pe pagina cu ornament în chenar.

      Totul se potrivea mănuşă, dar… mă simţeam derută, ca şi cum, cartea aceea sfântă ar fi trebuit desfăcută pagină, cu pagină şi împărţită tuturor urmaşilor lui Mihăilă şi ai Anicăi, străbunii pe care eu nu-i cunoşteam decât din ce-mi povestise, demult,  o oarecare mătuşă.

      Nu-i cunoşteam după vorbă ori straie, dar aflasem că… străbunicul purta cosiţă împletită ca Horia,- se încăpăţânase să nu adopte frizura aia nouă,   neamţească, nici în viaţă şi nici după aceea. Ea, străbunica, umblă în amintirea mea,  numa’-n poale albe şi-n cătrinţe cusute la lumina lămpii.  Aşa i-am regăsit şi acolo, în podul bisericii ;- respirând şi vorbindu-şi pe rând. Da, şuşotesc între ei, sămădesc preţul pe recolta de grâu, data tăierii mieilor şi câte pietre mai e nevoie de pus la temelia bisericii…

     Mă simt aeriană şi acum, când scriu, simt gol-gol în jurul meu, ca şi acolo, în podul bisericii.

      Doamne, şi-mi era… teamă că nu mai am timp şi nici spaţiu nu am , în care să-i adun în braţe, să nu îi pier, să nu îi confund cu o dâră de fum.

      M-aş fi retras şerpeşte, câine-câineşte înspre ei, în dedemult; înapoi prin  filonu-mi genetic, dar… nu era vreme de filozofii, nici de experienţe cu spirite, cu stafii.

      Nu mai aveam  loc să întorc timpul în ornic, nu mai aveam timp să aştept alte semne din zodii. Eram numai un om, mă sufocam ca astmaticul cronic; tuşeam, strănutam… de a trebuit să cobor, nu pe rând, ci deodată toate scările acoperite cu preşuri din cârpe proaspăt spălate. Am ajuns în pronaos. Am ieşit în curtea bisericii, să trag în plămâni puţin aer.

      Realitatea lipicioasă şi pragmatică, ca o matroană toată transpirată, mă înconjură din toate părţile şi pe dată. Adio, magie! Adio, carte de  religie!

      În micul cimitir din jurul bisericii mele, tocmai se culegeau fructele ce urmau a fi fermentate, distilate în ţuică de 40 grade. Se băteau  bine de tot crengile pomului sădit şi altoit de bunicul, acolo, la căpătâiul mormintelor părinţilor lui, străbunicii mei,- o perechea de ţărani, donatorii Evangheliei, a cărţii care-i costase sigur, pe vremea  Împăratului, preţul  unei perechi de boi plus trei măji de nutreţuri.

       Am strâns cartea noastră sfântă la piept, cu afecţiune aproape maternă, ca pe copilul de care nici nu am ştiut, dar pe care l-am regăsit când aveam mai multă nevoie unul de altul.

     Am revenit în biserica goală, m-am închinat sau nu m-am închinat la icoane,  am urcat, înapoi, treaptă cu treaptă scara şubredă şi, acolo, în nişa ca o nară din arca golită de ploaie, am prins iar – de data asta fără furie – să bat colbul de pe cărţi, veşminte preoţeşti, de pe întreg cerul şi podul bisericii noastre creştine. Măturam, adunam minuţios mucegaiuri, gunoaie biodegradabile de pe actele de identitate ale unei civilizaţii anterioare naylonului care irită pielea zilei de astăzi.

       Aveam ochii iritaţi, plânşi dar nu de lacrimă fizică. Aveam palmele murdare, cu unghiile rupte-n nebănuite cutume. Tabla zincată din acoperiş se încinsese tare în soarele amiezii; mă sufocam iar şi iar, aşa cum se întâmplă, claustrofobic, numai cu omul cel slab. Îmi era sete de parcă aş fi fost silită să-mi umezesc buzele doar cu buretele christic şi nu cu apă ca o agheasmă.

       Mai întâi, doar mi s-a părut că aud un vaier, apoi am prins sunetul acela aproape distinct. Se lăsa tot mai aproape de mine, de sus venind, dinspre locul unde se aflau clopotele mari, toaca de lemn şi perechea de clopote  mijlocii… Nu era jelanie, nu era furie, nu era nici plâns şi nici râs; doar o mişcare de aer curat vuind ca prin solzi din foiţă de aur subţire.

      Era, credeam,- sigur o rugăciune fără cuvinte, un plânset general, în care, fără să-l fi căutat, să-l fi văzut la faţă vreodat’, L-am recunoscut imediat.

       Sau, doar mi s-a părut mie atunci, că Îl văd şi-l scult ca pe un prun care a fost crezut mort, dar a înflorit în chiar mijloc de drum.

      Sub acoperişul acela, de tablă încinsă-n  dogoarea amiezii de iulie, se retrăsese pe genunchi şi coate, suferea în chinuri de facere doar sufletul meu de femeie. M-aş fi spovedit, împărtăşit, dar nu era preot la altar să-mi slujească. Nu era ţipenie de om, înafară de noi doi, în toată biserica cu sfinţi din vopsele luminaţi prin vitralii lucrate pe spesele credincioşilor, ce sperau astfel, să schimbe toate zilele lor rele în altele pline cu bani şi sclipiciuri din tinichele.

      Am urcat fără să mă mişc, am suit mai întâi cu gândul, apoi cu pasul foarte mic toate treptele, tot mai îngustate, mai înşurubate în chingi de stejar vechi,- spre cer, spre clopotniţă…

      I-am văzut sicriul. Nu. Am văzut de-a dreptul chipul Lui, mai întâi.

       Iisus mi se arătase mie, uneia nu prea credincioase din fire! Îmi cerea fără gesturi sau glas să-l scot dintre păianjeni şi să-l mărturisesc de acum încolo la oricare pas. Nu am făcut-o. De ce m-aş fi băgat unde nu-mi era locul?

      A trecut încă o toamnă şi o iarnă viforoasă peste catapeteasma Bisericii mele. Iisus este tot acolo şi mă aşteaptă sigur.

       Uneori îl visez plângând.

       Şi ce dacă-I numai un chip de ipsos cu sânge din penel şiroindu-i de sub coroana de spini de salcâm? Este Iisus al meu, Iisus al copilăriei mele care mai umblă încă desculţă şi în cămaşă de cânepă albă pe drum!

       Dar, El ? Va fi aflat Iisus al meu că e primăvară iar pe pământ şi nu doar în Eden?  Nu-i va fi greu să asculte, de acolo, din gura de pod, cum susură izvoarele, cum irump sevele, cum dă buzna primăvara asta tânără şi un pic cam nebună – ca noi toţi, de altminetri – la vreme cu păpădii şi urzici crescute pe sub sălcii unduite de vânt, aşa, într-o rână?

__________________________________________________________

Cuc, Melania (n. 1946) Poetă, prozatoare, jurnalistă, cu o impresionantă activitate diversificată; autoarea unui tip singular de „tablete“ literare, la limita suprarealismului şi a poemului în proză. Cărţi reprezentative: „Peisaj lăuntric“ şi „Dincolo de jertfă şi iubire“ – poeme, „Impozit pe dragoste“ – roman, „Galaxii paralele“ şi „Tablete contra disperării“ – eseuri, „Cinând cu Dracula“ – roman, „www.rebel.2004.ro“ şi „Şotron“, tablete, „Fructul oprit“, roman.

___________________________________________________________

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: