ANTOLOGIA DE NUVELE

~Grecoaica

 

 

 

 

Erau trişti, locuiau în centru, aveau şcoala şi clubul lor. Grecii.

Grecii, spuneam şi treceam prin parc, ocoleam copacii bătrîni şi frunzoşi, săream gardul mic de fier forjat şi ne opream sub ferestrele şcolii. Îşi spuneau lecţiile într-o limbă ciudată, cîntată, care ameninţa să se transforme în fantasmă. Grecii. Conjugau şi ei verbe? Aveau ca şi noi, substantive? Ce ape şi ce munţi învăţau, în limba aceea necunoscută care parcă avea două straturi: un rînd pe deasupra, ca o apă, senină, care te poate păcăli; un rînd dedesubt din care, oricînd, putea izbucni trecutul, sau deopotrivă, focul. Nu se jucau cu noi, nu ne iscodeau cu curiozitate; şi ei erau tot aşa, două straturi. N-aveam nimic în comun. Nu voiam nimic împreună. Ştiam că trăiesc o tragedie. Grecii fără ţară. Au scăpat cu viaţă dar au pierdut ţara. Îi priveam cu o jale imensă; mai ştiu nişte copii la care tot aşa ne uitam: fără mamă. Trei fete, trei surori. N-aveau împreună zece ani cînd le-a murit mama. Cînd vorbeam despre ele mi se strîngea inima de fiecare dată chiar cînd ajunseseră şi ele şi eu, la liceu. Şi chiar şi acum cînd scriu şi mă gîndesc că au, la rîndul lor fetiţe, tot aşa cu o strîngere de inimă mă gîndesc: fără mamă. Fără ţară ca fără mamă. Ce-or fi scris ei, acolo, la lecţia “patria mea”? Ce munţi or învăţa ei, printre lacrimi, la lecţiile lor? Ce ape curgeau în limba aceea necunoscută, ca un rîu lin care ascunde bulbuci adînci? Noi învăţam, împărţind în pătrăţele mici, harta, ca s-o desenăm pe de rost. Să-i facem conturul şi cu ochii închişi; Începeam de la Buziaş, urcam uşor, la Lipova, traversam Cîmpia Tisei, ajungeam tocmai în nord, unde ca nişte umeri, harta se înălţa, şi ajungea şi la Horodişte, curgea apă, cu creionul albastru, Prutul învolburat pînă la bălţile mari brăilene, la cele trei guri flămînde ale Dunării, o luam prin cîmpia arsă, dobrogeană, pînă la răcoarea albastră a fluviului, făceam capul de răţoi al Dunării la Cazane şi ajungeam la Baziaş. Şi apoi, în triumf, ne întorceam desenînd cu creta albastră, Marea cea Mare. Dar ei? Dar profesorul lor? Plecase din Grecia cu pantaloni albi şi-i purta şi la noi, pe frigurile şi zăpezile noastre grozave, din Nord! Îl vedeam iarna, vînăt de frig, înotînd prin nămeţii înalţi, cu pantofi şi pantaloni albi şi cu capul înfăşurat, în loc de căciulă, într-un fular vişiniu. Pasăre de ţări calde! Prima iarnă pe care au trăit-o la noi, în troienele şi crivăţul Nordului i-au îngrozit precum sfîrşitul lumii pe toţi. Şi-au fost atît de miraţi, atît de miraţi cînd pe la mijlocul lui martie stratul de zăpadă s-a subţiat atît de mult, atît de mult, încît se vedea ici colo, spinarea neagră a pămîntului prin grădini.

N-am crezut, spuneau ei în limba aceea ciudată, mîngîietoare şi aspră. Nu mai sperau să mai simtă soarele, că vor fi iar frunze verzi, să se întoarcă pînă şi păsările. Să fi iernat doar unele din ele acolo unde ei n-aveau voie să meargă şi unii chiar aveau să şi moară fără să mai ajungă vreodată? Nu-i întrebam, chiar dacă mai ştiau şi ei, româneşte. Dar tot aşa, se plimbau, singuratici, pe străzi, fără să vadă nimic, pustiiţi de dorul lor, cu ochi mari, negri, încercănaţi de tristeţe.

 

Şi-apoi ne-am obişnuit cu totul: noi cu ei, ei cu noi şi cu oraşul. Aveau să rămînă aici ani în şir pînă cînd o soartă mai miloasă avea să-i adune din toată lumea. Dar viaţa mergea înainte. Copii creşteau, mergeau la şcoală, se înscriau la facultate, se căsătoreau. Dar între ei. Greci între greci.

Trişti mai erau doar acolo, la club, vorbeau vesel şi cîntau trist, atît de trist şi de sfîşietor că nici nu voiai să afli ce spun cuvintele lor învelite în sunete ciudate care şi acum lunecau în două ape, bolovănoasă, apa de dedesupt şi atît de mlădioasă cea de deasupra. Şi mai ales n-am să uit vreodată nu dansurile lor, ci dansul. Aveam să-l recunosc peste mulţi ani într-un film celebru cu un grec care făcuse nume şi avere în America. Dansul lui Zorba. Aveam să-l recunosc cu uimire, dansul la grecul nebun şi bărbat de pe ecran şi să mă mir, în primul rînd de acea muzică care-l însufleţea. Dansul. La clubul lor, grecii dansau fără muzică. După o noapte de plîns şi petrecere, cu melodii oftate şi cuvinte ciudate, de greci, cînd, pe rînd, venea dimineaţa alburie, ciudată, şi grecii stîrniţi de noaptea grecească petrecută împreună, începeau dansul, dansul lor. Şi-atunci se făcea o tăcere cumplită, de se-auzea bătaia înăbuşită a inimii, şi fără un cuvînt, fără o şoaptă, fără un oftat grecii se ridicau şi ochii lor, încercănaţi, se înnegurau mai tare, o fixitate bolnavă dilata pupilele lor negre, periculos de adînci, şi ca o ultimă umbră îngheţa şi surîsul. Prin uşile larg date în lături aerul tare al dimineţii pătrundea năvalnic şi obloanele ferestrelor se prăbuşeau de perete cu un oftat. Ultimele neguri încremeneau şi ei aşteptau: nu era nici întuneric, nici lumină, nici soare nu era, doar palida strălucire a lunii.

 

Toţi, faţă în faţă, într-un cerc ucigaş; o rîndunică să fi intrat între ei, rătăcită în zborul ei buimac, cădea secerată la pămînt. O linişte mai grea ca apa morţii, în care şi bătaia înăbuşită a inimii era un bubuit. Şi-apoi toţi, dintr-odată! La dreapta, ca un val, ca o legănare, toţi. Mîinile sus încleştate în umerii celui de-alături. Un cerc ca o roată. O roată cumplită. La stînga. Dreptul în aer. În aşteptare legănată, o clipă, în aer bănuind o primejdie. Şi-apoi brusc, se schimbau. Stîngul sus, o aşteptare legănată. Unduirea trecea ca un frison prin umeri, se transmitea, curent viu, de la un om la altul, frisonul trecea, ca un val, ca o briză din marea lor caldă, ochii se întunecau şi din pupilele adînci ieşeau fulgere iuţi, primeau răspunsuri alte fulgere, tot iuţi şi fierbinţi. Valul bătea la gleznă, stîngul şi dreptul schimbau între ele rolul de vînt şi rolul de val. Freamătul urca pînă la genunchi, grindină iute, trecea în frison, de la umăr la umăr, valul cuprindea mijlocul, iuţi şi fierbinţi, ţipau fulgere şi grindina deasă măruntă, cercul strîngea şi strîngea, nici o viaţă aici să-ncapă, cerc ucigaş, omora chiar şi-un gînd rătăcit, rîndunică buimacă, cerc ucigaş, pătimaş. Dansul. Nici o muzică, nici un vaiet, nici un suspin, pînă ce pe cer, otrava palidă a lunii se topea şi pierea.

Şi doar în clipa aceea, o neştiută comandă îngheţa, în zvîcnet nervos cercul şi din el se surpa cum ai rupe din om, carne vie, Grecoaica. Cu un ţipăt grozav, care ne trezea şi trezea şi morţii din somn, înjunghiată de ceva nevăzut, grecoaica cea mai frumoasă se prăbuşea pe podeaua neagră care şi ea mai tremura după ritm ca spinarea înfiorată a unui animal încă viu. Şi dansul şu noaptea se spărgeau totdeodată şi grecii plecau împietriţi cu obrajii uzi şi cearcănele mai negre şi mai adînci.

 

Nu ştiu nimic de grecoaica aceea turbată, cu părul inele albăstrui, cu ochii încercănaţi şi sprîncenele înalte, îmbinate. Nu ştiu cît era de frumoasă. Grecoaica n-avea nume, aşa îi spuneam toţi. Nici bărbaţii nu vorbeau despre frumuseţea ei, dar se jurau că era făcută numai din scîntei. O fi fost, şi asta se vedea chiar şi după cît de albastru îi lucea părul, năvălind în şuviţe creţe pe umeri, pe spate, pe unghiul adînc ascuţit al bluzei, croit cît să ascundă dar mai ales să dezvelească, atît cît să însemne o grozavă promisiune? Oricum ar fi fost, Grecoaica dăduse foc bărbaţilor din oraş.

Duminica, cînd de la un capăt la altul, lumea se plimba ca să se întîlnească unii cu alţii dar mai ales să se lase văzuţi, sub balcoanele turceşti ale caselor de negustori, duminica seara, ieşea şi Grecoaica. Mai întîi se zărea în balcon; se legăna molatic în balansoarul de bambus, singurul bagaj cu care plecase în drumul lung, către nord; Grecoaica mişca leneş aerul după-amiezii coapte, cu evantaiul negru, de mătase. Şi rochiile erau toate negre şi de mătase. Croite pe corp atît de perfect, ori chiar cusute direct pe piele, atît de ciudat foşneau la fiecare pas şi taftaua se unduia în ape violete cum numai la cozile de păun împărăteşti puteai să găseşti. Grecoaica mişca aerul după-amiezii grele de aşteptare şi, sub sprîncenele ei îmbinate înalt, ochii aruncau priviri ucigaşe, pentru că vai de cel care în clipa aceea le întîlnea. Încetul cu încetul, fetele şi femeile o urau deopotrivă căci focul femeii cu pielea neagră stricase liniştea multor case. Cîte un munte de bărbat atins ca de lingoare începea să se topească precum lumînarea şi atunci era lucru ştiut: Grecoaica. Niciodată, niciodată n-avea să mai fie ca înainte. Dar, duminică de dumnică, după stat în balconul turcesc, Grecoaica cobora leneş, unduitor ca o felină mare la vînătoare. Niciodată nu dădea greş. Niciodată vînatul n-avea să-i scape.

 

Se spunea că demult, cînd Grecoaica era un pui de copilă cu pielea neagră şi privirea fierbinte, acolo, pe insulele mediteraneene un hoţ de inimi îi furase dragostea şi plecase cu ea. Poveşti. Grecoaica n-avea inimă, era toată numai ispită şi scîntei albastre săreau din şuviţele creţe acoperindu-i jumătate din trup. Ieşea la pradă, felină mare, cu patima vînătorii în sînge. Întotdeauna singură, cu poşeta mică, de lac negru sub braţ, cu pantofii înalţi, cu toc subţire, cu sunet clar. Nu ştiu cum era la faţă Grecoaica. Şă fi fost frumoasă? Poate. Dar, sigur, trup ca al ei nu s-a mai pomenit. Avea o talie atît de subţire, atît de nefiresc de înaltă, de parcă Dumnezeu sau poate chiar diavolul o făcuse din două părţi şi numai întîmplarea îmbinase şoldurile atît de înguste şi atît de perfect şlefuite, rotunjind mătasea grea, foşnitoare, cu talia subţire şi totuşi atît de puternică ca să poată duce, ca o coardă neagră, explozia sălbatică a sînilor grei şi tari. Şi cînd cobora, felină turbată, cu plăcerea prăzii născută în sînge, ştia, cît de bine ştia, cum, în spatele ei, o urma credincios, şirul lung şi sinucigaş.

 

Şi atunci, ca voluptatea vînătorii să fie mai mare, mai repeta o dată plimbarea, şi era o dată şi încă o dată, şi înnebunite de rivalitate, victimele se sfîşiau între ele, atît de dornici, pentru că fiecare bărbat şi-ar fi dat şi sufletul nu numai viaţa să fie el cel ales. Şi chiar aşa se-ntîmpla. După ce se plimba şi stîrnea pe toţi, Grecoaica se oprea în faţa casei şi cu-un rîs viclean sau poate trufaş îşi întindea mîna. Ai văzut vreodată un om hipnotizat? Aşa se ducea alesul şi strada mare încremenea toată în parfumul castanilor înfloriţi, bărbaţi şi femei totdeodată. O boare de vînt temătoare ridica un norişor de praf blînd şi, sub cămăşile de mătase, bărbaţii îşi simţeau pielea udă şi rece. Femeile tremurau neputincios şi-i doreau Grecoaicei atît: focul cel veşnic, şi nu se urneau de sub balconul îngust pînă cînd, dinăuntru, un lampadar cu şnur aurit, aşezat sub perdea, arunca către stradă o lumină putredă şi înfiorată.

Blestemata!

Grecoaica!

Blestemata, scrîşneau femeile, aruncînd printre dinţii strînşi de ură, ocări grozave şi descîntece de dezlegat bărbaţi ori iubiţi.

Grecoaica, oftau bărbaţii, aşteptînd ca pa ghimpi să mai treacă o săptămînă, să vină din nou duminica şi la ceasul cînd soarele scăpăta, molcom, dincolo de coroana verde şi parfumată a castanilor, să se aşeze din nou cu dorinţă mai pătimaşă ca şi cu nesfîrşita speranţă de-a fi aleşi drept pradă.

O săptămînă-l ţinea pe cel ales. Nu se vedea decît lumina galbenă, putredă, a lampadarului cu şnur aurit, de mătase, aprins zi şi noapte după perdeaua Grecoaicei. Şi exact după o săptămînă, cînd, în balconul turcesc, viespea aceea neagră cu mijlocul subţire şi elastic ca un pui de panteră, sălbatec, ieşea ascunsă leneş de mătasea foşnitoare a costumului, din casă cobora o stafie năucă, palidă, fără sînge în obraz, cu obrajii supţi şi privirea rătăcită. Om nu mai era toată viaţa, d-apoi bărbat. Şi fără să ia în seamă cutremurătoarea apariţie, din nou, băieţii şi bărbaţii oraşului înnebuneau gonind pe sub balconul Grecoaicei, încercînd să-i prindă o clipă privirea, în lassoul pătimaşei lor dorinţe. Dar Grecoaica, ca o felină mare, sătulă, îi aţîţa sporind aşteptarea cu leneşe balansări care i-or fi amintind, poate, după-amiezile fierbinţi, voluptoase, pe vremea cînd era o fetiţă – femeie căreia un hoţ de inimi îi furase inima? Prostii. Grecoaica n-avea inimă, era făcută toată din scîntei şi cînd soarele scăpăta, uşor, şi turlele ascuţite ale bisericilor sclipeau în ultimile raze ale asfinţitului şi cînd coroana castanilor se înnegura ca să încingă cu nimb arămiu, în fiorul umbrei care era prima promisiune a serii dulci şi grea şi lucioasă ca taftaua şi mătăsoasă ca ea, femeia neagră cobora ritmat, cu tocurile elegante, cu trupul ei atît de ciudat alcătuit de Dumnezeu ori poate mai degrabă, de diavol, legănîndu-şi şoldurile rotunde prea şlefuite, din care zvîcneşte elastică şi înaltă talia atît de subţire de te şi miri că poate susţine povara neagră a sînilor grei.

 

Şi, din nou, după ea şirul lung, sinucigaş, şi, din nou, între ei încăierări sîngeroase, şi din nou lunga şi umilitoarea scenă a alegerii, sub chiar balconul ei, neruşinată alegere în văzul atîtor bărbaţi şi femei care-o urăsc şi-o doresc cu patimă deopotrivă de mare.

Grecoaica!

Blestemata!

Şi-ncet, încet, chiar şi grecii n-o mai chemau, acolo, la club, şi ea venea singură doar spre zori, atunci cînd nu e nici noapte şi nici zi şi doar otrava lunii gata să se topească în răsărit. Şi doar atunci, cînd începea dansul, cînd toţi încremeneau, în cerc strîns, atît de strîns că nici rîndunica n-avea scăpare de-ar fi încăput aici, şi doar de aceea venea ca la o anume chemare, doar de ei ştiută, de toţi laolaltă, să primească şi ea valul fierbinte, de mediteranee, să-i secere gleznele, să treacă frisonul în umerii altora şi să-l primească în umerii ei, să-şi tresalte subţire şi păcătoasă şi să încremenească cu pupila neagră şi dilatată în fulgere iuţi pînă ce înjunghiată, să cadă, pe pardoseaua neagră care încă mai trimite ritmul ca spinarea unui animal ce-a fost viu. Doar atît. Şi apoi se-ntorcea la vînătoarea ei, care-o făcea mai tînără, mai feroce, mai pătimaşă.

Muieri, nu bărbaţi, avea să spună cel mai voinic băiat din oraş, cînd s-a întors din armată, tînăr şi vesel şi-atît de frumos că oftau fetele şi nevestele totdeodată plîngînd şi blestemînd Grecoaica care sigur avea să pună mîna şi pe el. Şi din bărbat ca bradul după o săptămînă avea s-ajungă o stafie cu minţile rătăcite.

Eu? zicea făt-frumosul oraşului, ţinîndu-se drept, şi bătînd vesel cu tocurile cizmelor ofiţereşti. Nu s-a născut femeia care să pună mîna pe mine. Şi ştia el ce ştia, căci multe inimi zdrobise şi multe inimi abia aşteptau să se lase zdrobite.

Fereşte-te, îl învăţau, şi mai ales nu ieşi duminica la asfinţit sub castani. Atunci e în puterea ei mare asfinţitul.

Şi cel mai frumos bărbat din oraş, n-a crezut, şi dimpotrivă, mînat de-o putere nevăzută care numai asta, asta-i poruncea, a ieşit sub castani în după-amiza aceea de august tîrziu. Din timp în timp, la comenzi vegetale, cădeau în rafale scurte, cu zgomot surd, castane coapte, care se dezghiocau, neruşinat, la vedere şi se ofereau provocator bine şlefuite, în pielea arămie, lucioasă.

La început, Făt-Frumosul călca mîndru, lovind călcîiele cizmelor ofiţereşti sub balconul turcesc. Din casa grecoaicei, abia reuşise să se tîrască o umbră palidă şi buimacă, o nălucă. Grecoaica a mai stat după perdea cîteva clipe îi plăcea să sporească aşteptarea căci ştia să-şi sporească plăcerea. Şi-apoi unduind, din şoldurile care se ghiceau atît de bine, arămii, şlefuite, lucioase, sub rochia cusută pe trup, atît de bine croită, încît foşnea, chemătoare, la orice mişcare a balansoarului, Grecoaica începu leneşul joc al evantaiului. Peste aripa lui, întinsă ca o coadă de păun împărătesc, Grecoaica l-a şi ochit. Şi-abia peste-un timp, cînd şi soarele scăpătă după turla castanilor, încununaţi cu un nimb roşiatic, şi cînd umbra ca o dulce promisiune a serii coborî de la un capăt la altul peste strada mare, suviţele creţe, cu luciri albăstrui ale Grecoaicei începură să scoată scînteile ştiute şi primul care se aşeză în spatele ei a fost Radu.

Blestemato, gemură femeile şi-ncepură să-l plîngă adevărat ca pe-un mort.

Grecoaico, şopti făt-frumosul oraşului, cu gura uscată şi ochii fierbinţi. Ar fi făcut moarte de om dacă cineva i-ar fi spus şi-un cuvînt.

Şerpoaica văzuse totul şi mai plimbă alaiul nunţii ei otrăvite o dată şi încă o dată şi, desigur, cînd a fost să aleagă, pe Radu l-a ales. Atît au mai apucat să vadă din Radu femei ţi bărbaţi, laolaltă, cum speranţa şi sufletul şi mîndria oraşului şi-a pocnit pentru ultima oară, într-un avînt, cizmele ofiţereşti şi-a plecat – nu ştiu dacă aţi văzut vreodată, eu am văzut – un om chemat sub hipnoză.

Căci năluca, nebunul, umbra rătăcitoare care a mai ieşit din casa ei nu mai avea nimic din Făt-Frumosul oraşului pe care bărbaţi şi femei îl priviseră de-adevăratelea ca pe un mort.

Şi, în timpul acesta, s-a întîmplat să-şi piardă minţile după ea un băiat de liceu, un grec şi el. Degeaba, intra ca năuc duminică de duminică, în alaiul morţii, Grecoaica nici nu se uita la el. Şi pe cît se-aprindea tot mai tare, Grecoaica îşi flutura mai nepăsătoare părul albastru cînd trecea pe lîngă el, unduia chemătoare şoldurile subţiri şi puternice, îşi tremura mai tare sînii grei sub bluza lucioasă şi cu fiecare privire picura în băiat otravă. Îndrăgostitul, nefericitul băiat, era grec şi el, nu se mai dezlipea cu ochii de balconul grecoaicei. Ochii lui negri căpătară cearcăne grele tot urmărind, zile şi săptămîni în şir, cum urca tot cu altul, cum se aprindea lumina putredă a lampadarului după perdeaua de mătase galbenă şi cum ieşea, felină pofticioasă, duminică de duminică, ţintindu-şi victimele după evantaiul negru de mătase. Au încercat să-l ia, cu vorba, cu forţa nu s-a putut. Grecul era bolnav. Trupul lui de băiat a început să se subţieze, să se topească, faţa să capete paloare şi ochii să se năruie şi să facă să crească hăul din pupilele lui negre şi îndurerate.

Nu se mai putea ţine pe picioare, rezema zidul, un trup lung, înşirat, sub doi ochi negri, imenşi, încercănaţi. Trupul se făcea mai subţire, faţa mai palidă, ochii mai mari, mai aprinşi, în doliul trist al cearcănelor, aţintiţi pe fereastra grecoaicei.

Şi, într-o dimineaţă, primii trecători au văzut îngroziţi că din îndrăgostit, din băiatul de liceu, grec şi el, nu rămăseseră decît ochii lipiţi de zid, ca-ntr-o fotografie. Zgîriind zidul cu unghia au încercat să-l înmormînteze, luînd de pe zid, trupul celui nebun de dragoste, dar ochii se trăgeau îndărăt, înspăimîntaţi să i se ia astfel imaginea – geamul blestemat al grecoaicei, unde iar de aproape o săptămînă, lumina răzbătea putred prin perdeaua de mătase. Zgîriind zidul cu unghia, făcură un mormînt, să aibă bietul băiat măcar liniştea unui mormînt – cu atît mai înspăimîntaţi, ochii încercănaţi se retrăgeau tulburător mai afund în zid, să nu se despartă, să nu îi despartă de geamul adoratei.

 

________________________________________________

Mariana Brăescu (n. 1949) Prozator şi dramaturg, una dintre cele mai importante creatoare de instituţii de presă din întreaga cultură română; creaţie singulară atât în proză „realismului magic”din „Îmi amintesc şi îmi imaginez”cât şi în dramaturgia din „Al treisprezecelea Caesar”. Alte cărţi importante: „Imperfecţiuni provizorii” – proză, „Londra de la 3 la 5″ – teatru.

________________________________________________

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: