ANTOLOGIA DE NUVELE

~Agatha

 

“Orologiul, ploaia-n urma

Si cu inima-ntr-un ritm

Bat secundele ce-n turma

Neincetat au tot murit”

Tudor Arghezi

 

Stateam amortita pe locul meu din vagonul Intercity, afara ploua marunt, o zi de toamna nu tocmai pe gustul meu, dar asta era situatia. Cu o sptamana inainte nici nu imi trecea prin minte ca voi calatori. Sincer, nu imi era dor de Bucuresti, in sufletul meu am fost intotdeauna o proviciala. Nu imi este dor de aglomeratia si agitatia unui mare oras, poate doar de parcurile lui incarcate de istorie si parfumul povestilor de dragoste. Toata perioada pe care am trait-o in Bucuresti a fost, dupa spusa Agathei, o perioada de acomodare. Stradania mea de a face fata schimbarii majore pe care o traiam era o sursa inepuizabila de comentarii si intepaturi ironice, nu ma ierta niciodata cind faceam o gafa. Ii placea sa ma puna in situatii inedite, urmarindu-mi reactia. De-alungul timpului prietenia noastra a avut o evolutie ciudata, uneori stranie. Dar mereu un fir magic ne conducea inevitabil una spre cealalta. Cu multi ani in urma am intilnit-o in fata avizierului din incinta facultatii. Nu stiu ce a facut-o atunci sa imi vorbeasca, poate aerul de copil speriat pe care stiu ca il aveam, oricum, de atunci destinele noastre s-au impletit mereu. Au trecut zece ani de cind am vazut-o ultima oara pe Agatha si acum urma sa o revad. Eram foarte curioasa sa aflu de ce ma chema, mi se parea ciudat ca imi telefona dupa atita timp. Acum zece ani cind am parasit Bucurestiul ne promiteam una celeilalte ca vom pastra legatura, dar de atunci am mai vorbit o singura data. Acum patru zile, marti pe la ora 17 a sunat telefonul, era Agatha, avea aceeasi voce calda, usor ragusita, din cauza fumatului. Discutia noastra a fost aceea a unor prietene vechi care nu s-au revazut de o saptamana. Nu m-a mirat asta pentru ca o stiam pe Agatha, aborda intotdeauna lucrurile foarte superficial.

 

– Trebuie neaparat sa te vad Mara. Te rog sa vii pana la Bucuresti Te voi astepta la gara. Te rog, e foarte important pentru mine. Vii? Am acceptat imediat, fara sa ma gindesc. Abia dupa ce am inchis telefonul m-am intrebat ce m-a facut sa nu ezit.

 

– Am ajuns in sfarsit. Se vad peroanele.

 

Glasul doamnei de alaturi ma trezeste din reverie si mobilizata de agitatia din compartiment imi adun incet lucrurile, poseta si geanta de voiaj. In timp ce trenul intra in gara, o caut cu privirea prin multime. O zaresc e acolo, intr-un palton elegant, verde ca si ochii ei. Ma intimpina cu o explozie de bucurie.

 

-Doamne, nu credeam ca vei veni, sint foarte fericita ca ai facut-o. M-a imbratisat cu o caldura care m-a surprins. Nu era in firea ei sa fie atit de expolziva in sentimente. Imi tirii geanta de voiaj refuzind ajutorul hamalilor si o urmez observind privirile care ramin atintite cu admiratie in urma ei. Parca e un magnet umblator… e frumoasa si eleganta. Intotdeauna a fost o femeie sofisticata. Luam un taxi. Nu ma mira deloc, desi are carnet, Agatha nu conduce.

 

”O doamna nu conduce, are sofer, sau in cel mai rau caz ia un taxi.” La inceput m-au mirat ciudateniile astea, apoi am descoperit ca multe erau doar o fatada, care ascundeau exact contrariul. Ii simt privirea. Nu ma sacaie cu intrebari, ma observa atent, timpul nu m-a iertat nici pe mine, m-am schimbat in multe privinte, dar mai ales in modul de a privi viata.

 

Si iata-ma acum, dupa atitia ani din nou acolo, retraind aceeasi senzatie de acum 14 ani, pe aceeasi strada linistita marginita de castani uriasi, un deja–vu care imi zbarleste parul. Neschimbata, vechea casa boiereasca cu geamuri inalte si camere la fel, cocotata pe un delusor inconjurata de stejari si nuci impresionanti prin dimensiuni, avea vizibil nevoie urgenta de reparatii, vopseaua de la geamuri si usi era scorojita, tencuiala crapata si cazuta pe alocuri. Un drum pietruit ducea de la poarta principala pana sus la ea. In jur totul era salbatic si neingrijit. Candva aici fusese o gradina frumoasa cu alei marginite de garduri vii tunse artistic, cu trandafiri, begonii, petunii, un chiosc inecat in caprifoi si trandafiri agatatori. Acum totul era o ruina. Anii de prosperitate ai familiei Buzescu apusera demult.

 

De cind am intrat pe strada ei a devenit neobisnuit de tacuta. A privit si ea in jur.

 

-Da, stiu arata groaznic, e foarte trista casa asta acum.

 

Apoi cu o nota de voiosie in glas m-a impins:

 

-Vino, haide. Sa vezi se va bucura si mama, Hai!

 

M-a prins cu putere de mana, tirindu-ma dupa ea. Am sintit ca imi vijiie capul, Agatha ma avea din nou in puterea ei la fel ca in trecut.

 

In salonul imens cu mobila veche staruia un aer inchis, linga o masuta din furnir de nuc doamna Lizy aranja citeva fire de trandafiri albi intr-o vaza. Cind Agatha a deschis vijelios usa, doamna a intors capul mirata.

 

-Mama uite cine a venit, Mara! Ai vazut? Nu credeai ca va veni. S-a repezit la mama ei sarutind-o fugar pe un obraz.

 

Doamna Lizy s-a apropiat de noi, mi s-a parut imbatranita, avea intiparita pe fata o tristete care m-a speriat.

 

-Deci ai venit pina la urma…. a murmurat incet. Ma bucur sa te vad Mara.

 

Nu am apucat sa conversez caci Agatha ma tragea pe scari in sus spre camera mea. Aceea era camera unde dormeam eu de obicei si am putut constata ca era neschimbata; acelasi pat frantuzesc cu o cuvertura de dantela ingalbenita de vreme, scrinul, dulapul pina si covorasul din fata oglinzii era acelasi. S-a asezat pe pat apoi a privit in jur absenta.

 

-Am lasat totul la fel. Nu am schimbat nimic de cind ai plecat. Se uita la ceasul delicat de la mina si ofta. Te las acum, stii ca mamei nu ii place sa intirziem. Cinam ca de obicei, sper ca nu ai uitat? M-a privit smechereste pe sub gene.

 

I-am zimbit.

 

Afara se intuneca si am aprins lumina. Am deschis usa care dadea intr-un mic balcon si am privit gradina. in mintea mea privelistea pe care o stiam era alta dar realitatea m-a coplesit. De sus dezastrul in care se afla familia lua amploare, totul era in paragina. Zarind tufele de trandafiri mi-am adus aminte cita grija avea de ele Tase. Batrinul Tase precis se rasuceste in mormint stiind in ce hal e gradina lui. Si nu stiu de ce, m-am gindit apoi la Andrei. Oare ce mai face ?.Brusc am avut o senzatie de angoasa. Am intrat in camera care acum mi s-a parut cumplit de goala. De pe un perete ma privea surazatoare chipul unei vinzatoare de liliac, stiam tabloul, fusese pictat acum vreo suta de ani de o matusa a Agathei. M-am imbracat pentru cina si am coborat in salon. Masa lunga de 12 persoane, semana cu o corabie abandonata de echipaj. Agatha si doamna Lizy ma asteptau vorbind in soapta.

 

-Vino, te asteptam.

 

Vocea vesela a Aghatei contrasta cu atmosfera sumbra si a fost ca un dus rece care a alungat fantomele. Toata perioada cinei, Agatha a incercat sa invioreze atmosfera, ne-am amintit intimplari din facultate, de fosti colegi si profesori.

 

Doamna Lizy ne privea atenta si incet, incet privirea i s-a insufletit. A inceput sa participe la conversatie amintindu-ne cite un amanunt pe care il uitasem, pina la sfirsitul mesei rideam cu lacrimi. Masa nu mai parea atit de goala, lumina candelabrului de cristal era calda si atmosfera nu mai era rece si trista. Ne-am dus la culcare tirziu si am adormit cu sentimentul ca o parte din trecutul meu se intoarce.

 

#

 

A doua zi m-am trezit destul de dimineta si nezarind pe nimeni am iesit in gradina. M-am asezat pe o bancuta sub o bolta de struguri copti. Asa mirosea probabil in tara lui Dionysos sau asa imi imaginam ca ar trebui sa miroase. Noaptea il visasem pe Andrei. Nu mai stiu exact despre ce era vorba in vis dar mi-a ramas foarte vie in minte atitudinea lui protectoare fata de mine.De dupa cotul casei l-am zarit venind pe tatal Agathei, Alecu Buzescu se plimba sprijint de un baston si m-a impresionat cit de mult se schimbase. Era foarte imbatrinit si parea total neputincios. Barbatul acesta nu mai semana deloc cu cel de acum 14 ani. Atunci l-am intilnit cind am venit prima data la vila Agatha ma invitase la ei pentru sfirsitul de saptamina , stateam pe terasa si mincam inghetata, era vineri dupa amiaza si atunci am vazut venind spre noi un barbat inalt elegant, se apropia de 60 de ani dar parea mai tinar. Agatha m-a prezentat cemonioasa iar el mi-a sarutat mina, declarindu-se placut impresionat mai ales,spunea el pentru ca o parte din familia lui isi avea radacinile in Ardeal. M-a impresionat atunci atit la el cit si la Agatha eleganta innascuta a gesturilor si lucrul acesta mi s-a parut ceva extraordinar pentru ca nu am mai regasit-o la nici un cunoscut de al meu.

 

-Bietul tata. A decazut atit de mult. Nu a mai ramas nici urma din marele avocat. Nu m-am intors, Agatha statea aproape de mine. Ii simteam caldura corpului si a palmelor lipite de umerii mei.

 

-Da, am murmurat, este foarte schimbat.

 

-Se chinuie pe el si mai ales ne chinuie pe noi vazindu-l in starea asta. Are rare momente de luciditate, abia mai intelegem ce spune.

 

-Agatha, de ce m-ai chemat? M-am intors spre ea asteptind un raspuns. Vocea imi tremura, simteam ca ceea ce voi auzi ma va face sa sufar. S-a asezat alaturi de mine pe bancuta de piatra.

 

-Acum un an de zile am facut un control de rutina. Am descoperit atunci ca eram bolnava, foarte bolnava. Aveam leucemie. Am urmat apoi tratamente peste tratamente, unele au fost groaznice. Apoi o perioada m-am simtit mai bine si am crezut ca am scapat. Ma inselam insa amarnic. Dumnezeu avea alte planuri cu mine. Adevarul este ca nu mai am nici o sansa, a continuat fara emotie in glas, nu se mai poate face nimic. Oricum m-am resemnat am incetat sa ma mai cramponez inutil de speranta. Iti spun toate astea ca sa intelegi ca nu am nevoie de compatimire si de toate lucrurile celelalte care mi s-ar parea penibile oricum in acest moment…

 

M-a cuprins o tristete coplesitoare, nu stiam ce sa ii spun sau cum sa reactionez. Imi simteam ochii grei de lacrimi si am plins fara sa ma pot opri. M-am cuibarit la pieptul ei, Agatha ma mingiia pe par linistindu-ma.

 

-Nu mai plinge eu am plins prea mult si nu mai am lacrimi, cred ca Dumnezeu ma pedepseste pentru pacatele mele. Stii nu te-am chemat doar ca sa te vad pentru ultima oara, ci ca sa imi cer iertare. Te-am tradat intr-un fel pe care l-am regretat apoi tot timpul.

 

Am ridicat capul si am privit-o. Ce voia sa spuna? Nu intelegeam.

 

-Andrei? Mi-a venit pe buze numele lui fara sa stiu cum. Instinctiv am stiut ca despre el e vorba.

 

-Ma macina asta, sa stii. Acum recunosc…te invidiam. Eram indragostita de el. Foarte indragostita. Ghinionul meu a fost ca el te iubea pe tine si ca avea principii pe care eu nu le intelegeam. Cu cit ma respingea cu atit il doream mai mult. Citeva clipe am ascultat-o si nu puteam sa inteleg, vorbele ei treceu pe linga mine fara sa le prind intelesul, apoi incet incet din nebunia aceea am reusit sa pricep si i-am vorbit abia reusind sa imi gasesc cuvintele

 

-Nu am stiut. Nici macar o clipa nu m-am gindit la asta, fiecare intilnire dintre voi era un razboi. Tremuram de fiecare data cind stiam ca va intilniti.

 

-Da stiu. Apoi ce s-a intimplat a fost un dezastru. Nenorocirea a fost ca la petrecere te-ai simtit rau. Acela a fost momentul pe care il asteptam. L-am vinat toata seara, i-am facut avansuri tot timpul. Parca il vad, era atit de frumos, ma fulgera cu privirea de fiecare data cind se simtea amenintat si apoi ii era frica sa nu observi. Trecusem cu nerusinare de orice limita de prevedere. Toti au observat ca incercam sa il cuceresc nu conta ca aveam sa pierd, eram prea orbita si proasta sa vad mai departe.

 

-Acum in sfirsit imi dau seama de ce ai fost asa de grijulie cu mine, acum inteleg de ce ai insitat atit sa ramin si de ce el a fost atit de crispat.

 

-Vreau sa termin de povestit, oricit de mult m-ar durea, e ultima mea sansa de a obtine iertarea ta si de a scapa de povara asta.

 

-Te ascult, i-am spus cu o voce straina

 

-Plecase toata lumea si voia sa mearga sa te ia acasa, atunci m-am lipit de el si l-am sarutat. Nu a fost asa cum mi-am dorit. El a fost grabit si furios. Apoi m-a parasit fara un cuvint.

 

-Atunci m-a parasit si pe mine. Atita timp am crezut ca am gresit cu ceva. Multa vreme m-am tot intrebat , de ce?

 

-A fost numai vina mea, iar el era prea cinstit ca sa te minta.

 

-Nu, a fost prea las ca sa infrunte adevarul, e mai bine ca s-a intimplat asa, am spus asta cu amar pentru ca ma durea.

 

-Ai sa ma urasti, dar tot ce imi doresc acum este iertarea ta. Simt ca nu as putea muri cu povara asta pe suflet.

 

-Poate daca mi-ai fi spus atunci adevarul, te-as fi urit si te-as fi dispretuit. Acum mi se par lucruri prea indepartate ca sa mai fac asta. Oricum nimic din ce se intimpla cu noi nu e fara rost. Iubirea si ura sunt sentimente care ranesc Andrei mi-a lasat un sentiment de frustrare si amaraciune. Ma simteam vinovata, e bine ca m-am eliberat de sentimentul asta. Macar stiu ca nu a meritat. M-am intors spre ea si abia atunci am observat cit de fragila era si cearcanele vinetii de sub ochi . Mi s-a facut mila. I-am luat miinile in ale mele.

 

-Agatha, am venit pregatita sa infrunt fantome. Ele nu ne pot face rau, sa stii.

 

Ne-am imbratisat si am stat asa mult timp.

 

Am ramas o saptamina la Bucuresti, intr-o alta stare de spirit, am colindat prin Herestrau , am fost la Ateneu si la National am aflat multe despre noi. Era o aparenta de normalitate pe care o traiam. Intoarsa acasa vorbeam des la telefon, ne scriam. A murit intr-o duminica de mai, Agatha ura iarna.

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: