ANTOLOGIA DE NUVELE

~Şi atunci a început şi Dumnezeu să plângă…

 

 

 

 

Într-o zi însorită de vară, la ceasul când soarele se grăbeşte spre asfinţit, Domnul Dumnezeu şi-a adus aminte de netrebnica sa creaţie, omul. A hotărât, dintr-un impuls năvalnic, Prea Bunul, să coboare pe pământ, ca să vadă ce ticăloşii mai pune pământeanul la cale. Primul popas terestru l-a făcut Dumnezeu în San Francisco, într-un bar. Şi-a reprimat Prea Sfântul greaţa, văzând muierile goale ce-şi dezgoleau spurcăciunile în faţa bărbaţilor aţâţaţi de băutură şi cu sfiala provincialului s-a apropiat de un cetăţean care, singur, în colţul lui, sugea dintr-o sticlă de bere şi plângea în hazul celorlalţi indivizi. „De ce plângi, omule?”, l-a întrebat Dumnezeu. „Cum să nu plâng, i-a răspuns cetăţeanul, când văd că America este atât de bogată, atât de puternică militar, atât de plină de armament şi n-a câştigat de cincizeci de ani nici un război, ba chiar a ieşit cu coada între picioare de acolo unde s-a implicat militar.” „Şi ce ai dori?”, l-a întrebat Dumnezeu. „Aş dori să hotărâm soarta lumii, să intrăm într-un război unde să fim cei mai tari, să nu ne mai moară soldaţii, iar planeta să ne privească cu teamă şi respect.” „Asta doreşti, a mormăit Dumnezeu, aşa să fie.”

 

Şi-a continuat Domnul călătoria prin lume. A ajuns în Germania. L-a găsit pe un oarecare Hans Schulze într-o fabrică. Urmărea mersul unei maşini şi plângea. „De ce plângi, Hans?” l-a întrebat Dumnezeu. „Păi, cum să nu plâng, când mă gândesc ce soartă are şi Germania mea. Am pierdut războiul cel mare, am renăscut din cenuşă, am devenit o ţară bogată, ne-am reunificat, dar vechii noştri duşmani din timpul războiului, sârbii şi ruşii, nu şi-au primit răsplata, nici cei ce ne-au trădat, precum românii.” „Şi ce ai dori?” l-a întrebat Dumnezeu. „Aş dori ca Iugoslavia să fie făcută praf şi pulbere, Rusia să ajungă la sapă de lemn, cerşetoare la mila americanilor şi România la fel.” „Aşa să fie”, a şoptit Dumnezeu şi a plecat. S-a oprit Tatăl nostru ceresc la gurile Dunării. La marginea unui câmp plin de scaieţi, un ţăran de pe care curgeau zdrenţele plângea de se scutura cămaşa pe el. „De ce plângi, omule?” l-a întrebat cu milă Dumnezeu. „Nu ştiu, domnule”, a îngăimat ţăranul român.

Şi atunci a început şi Dumnezeu să plângă…

________________________________________________

Ion Marin Almăjan (n. 1940) Romancier, nuvelist, jurnalist prestigios. Orientat către un „bănăţenism ideal”, o recompunere de realităţi, document şi limbă. Cărţi reprezentative: „Întoarcerea spre asfinţituri”, „Tornada”, roman, „Vremea hahalerelor”, „Mătuşa mea Maria Theresia”, roman, „În afara gloriei”, roman.

________________________________________________

TrackBack URI

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: