ANTOLOGIA DE NUVELE

~„Doamna Lucia“

AUTOMOBILUL aleargă traversând benzi de umbre. Pe dreapta şi pe stânga, porumb, grămezi de pepeni, porcoaie de lucernă. Un miros vegetal şi fierbinte. Sub coiful strălucitor, câmpul are perechi de ochi vii, cu toate nuanţele de verde.

Doamna oxigenată ridică termosul, pune cafea până la jumătatea paharelor, îşi aprinde o ţigară. Nu, domnul Jan nu fumează. Doar puţină cafea, mai ales de când a întâlnit-o pe ea. N-a fumat niciodată? A încercat de câteva ori, dar şi-a dat seama că mai mult îl încurcă. Înţeleg, dar alunele? Alunele pot fi vechi, şi atunci atacă ficatul. Doamna cade pe gânduri. De câte trebuie să se ferească omul, când îşi pune în minte să-şi cumpere o maşină străină. Dă din cap, arătând înţelegere. Numai de nu l-ar apuca tusea, cum se întâmplă uneori cu cei care nu fumează. Ridică puţin geamul.

Plopii de pe marginea şoselei care duce la Mare par mai degrabă încărcaţi de flăcări decât de frunze. Doamna stă la umbra uriaşei sale pălării. Nici lanurile de floarea-soarelui, nici păşunile străbătute de canale n-o mai atrag. Privirea sa caută un singur lucru care are o importanţă adevărată: podul de la Giurgeni. Acum bucata de drum trece peste o cale ferată şi maşina se opreşte câteva secunde. Mai târziu va traversa un orăşel, apoi se va intersecta cu drumul european şi cu marele fluviu.

Ochii domnului Jan urmăresc marginea şoselei şi marcajul alb care îl râcâie sub pleoape, făcându-l să clipească des. Ţi-e somn? Da’ de unde! Putem opri într-o parcare. Oprim la Hanul Morilor, să mâncăm câte o friptură. Peşti uriaşi, ţinuţi în aer de bărbaţi desculţi, le fac foame.

Pe când stătea toropită de căldură şi de transpiraţie în holul larg, strângând dosarul la piept, aşteptând să fie ajutată de cineva, ajutorul sosise de la domnul Jan. Lucia ! La auzul numelui său, îl apucase de braţ, ştiind că de aici va veni salvarea, şi el o scăpase de statul la coadă. O invitase în biroul său cu aer condiţionat, o servise cu un pahar cu apă plată, răsfoise cu răbdare dosarul şi spusese că actele sunt în regulă, în două luni mama ei va primi decizia de pensionare. Şi iată-i acum, plecaţi pentru două zile pe litoral, în automobilul său nemţesc, cu injecţie de motorină.

Obrazul lui este neted ca un pepene. Sprâncenele lungi îi dau feţei o expresie de bunăvoinţă. Îi recunoştea cutele de pe frunte din liceu, de la orele de matematică, de la activităţile culturale sau sportive. Le văzuse ultima dată la balul organizat după examenul de bacalaureat, când dansaseră de câteva ori şi se strânseseră în braţe şi ea a refuzat să iasă afară, printre copacii parcului, iar el încruntase sprâncenele. Se întreba uimită cum de putuse uita după aceea chipul oval, umbrit de părul roşcat, fruntea îngustă brăzdată de linii, pentru ca acum să regăsească imediat în ele semnele reuşitei şi ale mulţumirii. Aproape că se întristă, având impresia că ar putea fi scoasă din atenţia lui caldă. Îi netezi părul de pe braţ, dar îşi retrase degetele, deoarece concentrarea lui nu se împăca deloc cu duioşia ei. Poate mai târziu, după ce vor sta la masă, când ea va fuma şi el va admira colinele podişului dobrogean.

Pe terasa de la Hanul Morilor sunt plantate cane, nişte flori mari, roşii şi galbene. În comparaţie cu bărbaţii de la celelalte mese, el pare acum ţeapăn şi drept ca trandafirii din vază. Mirosul de grătar nu-l mai ademeneşte. Îşi strecoară scobitoarea printre dinţi şi cercetează nota de plată. Doamna Lucia se ridică şi o ia printre mesele acoperite cu pânză albastră. Dintre copaci vine un zvon de glasuri tinere, ca un zumzet de albine şi ea se îndreaptă spre cadranul unui petic de soare. Departe se vede fluviul cu sclipiri albastre-cenuşii, apoi sate şi movile cu ogoare şi grădini. Toate se oglindesc într-o plasă ţesută cu ochiuri de aur. „Dacă” şi „Cutare” o împing în creier din ce în ce mai rar. Reflexele întregului platou se ciocnesc cu melancolia doamnei, căpătând dintr-odată importanţa unei frumoase aşteptări.

La masa din marginea terasei, domnul Jan stă gânditor şi doamna Lucia se opreşte în faţa lui mirată. Cârlionţii de pe fruntea lui se încărunţiseră puţin, parcă presăraţi cu cenuşă. Scobitoarea umblă  pe sub unghii şi îi cere doamnei să plătească jumătate din consumaţie. Cu o siguranţă de sine întărită de munca de zi cu zi cu clienţii Direcţiei Judeţene, îşi făcea acum o înfăţişare de cal, cu părul lăţos ca o coamă, cu ochii mari tot ca de cal, cu dinţii laţi. O privea ca şi cum ea ar fi avut nevoie din nou de ajutorul lui şi el i-l oferea cu vocaţia grijii faţă de oameni.

Câteva clipe stau tăcuţi în amiaza lucioasă, aşa că pot auzi claxoanele altor maşini, chiar ţipătul pescăruşilor. Doamna blondă caută portofelul şi pune pe faţa de masă o bancnotă galbenă. Se duce la automobilul nemţesc, îşi îndeasă hainele în geanta de voiaj şi caută în parcare o maşină cu număr de Buzău. Tinerii bronzaţi o ajută să urce şi de acum încolo viaţa ei e sortită să nu mai piardă nimic, pentru a fi mai greu de distrus. Cei patru, doi băieţi şi două fete, au figuri cunoscute şi se strigă cu nume terminate în o şi i .

Aruncă chiştoacele şi paharele goale, râd şi se zbenguie, semănând cu un stol de spiriduşi. Fetele sunt guralive, cu obrajii dolofani, cu şorturile strâmte. Băieţii ţopăie în pas de dans, cu ochii rotunzi ca nişte bile. Îi va uita. Poate îi va reîntâlni în oraşul de câmpie. Cam greu, pentru că ea nu umblă prin baruri şi prin discoteci. Ei şi? Pe domnul Jan, cu siguranţă că îl va ocoli, dar nu îl va uita.

Toate călătoriile cu maşina o pasionează. Sunt atât de reale, cu mirosul lor de carburant, cu legănările şi scrâşnetul lor, cu dâra de aer care rămâne în urmă. Un amestec de efemer şi de etern pe care nu le-a putut separa niciodată, deoarece într-o călătorie totul este atins în treacăt, ca şi aceşti pomi cu fructele mărunte, care tivesc şoseaua, şi căsuţele cu acoperişuri ridicole, înghesuite spre centrul localităţilor.

Oto conduce sportiv şi Neti îl cuprinde pe după gât, pentru a fi împreună cu el. Ceilalţi sunt ca doi fraţi, grijulii cu prietenia lor, îndesându-şi unul altuia bucăţi de ciocolată în gură. Iri e frumoasă şi plină de sănătate, iar Lolo se deosebeşte de eroii din basme doar prin faptul că îl graseiază pe r. Şi băieţii şi fetele îşi mărturisesc iubirea. Nu au secrete şi se bucură de asta.

Maşina face o cotitură, ocolind sensul giratoriu dintr-un orăşel, apoi parcurge în mare viteză bucata de şosea până la trecerea căii ferate. Cei doi din dreapta se ţin de degetul mic. Viaţa are numai bucurii mari. Cei din stânga sunt învăluiţi în umbrele plopilor ca într-un nor negru, dar ei sunt o lumină şi fericirea ei o înviorează pe a lui. Oto dă uitării şoseaua şi calea ferată şi locomotiva care se apropie, cum dai uitării ţepii unui trandafir pe care îl apropii de buze, pentru că sunt mici şi neînsemnaţi. Fiecare îşi are povestea lui de dragoste. Doamna Lucia le descoperă, din întâmplare, pe ale celorlalţi. Propria sa iubire avea să se lase multă vreme aşteptată.

Cei patru sunt luminiţe care sar de colo-colo, dar lumina adevărată explodează în deschizătura drumului care traversează calea ferată şi se oglindeşte fatal în parbrizul locomotivei uriaşe, înainte de a se preface în întuneric şi veşnicie. Acum nimic nu-i mai desparte, nici şuierul asurzitor, nici fiarele, nici sângele. În vopseaua metalizată se oglindesc pomii care mărginesc câmpul, ca un cârd de copii care vor să traverseze.
Sirenele ambulanţelor, mulţimea de tuburi şi furtunuri, şi, când am putut merge, sprijinită de mama, mestecenii fragili din grădina spitalului, care îşi strâng coroanele ca într-un arc de triumf, rândurile de petunii albe , roşii, albastre, de regina nopţii şi de margarete. Suflă vântul de seară, aşa cum nu l-am mai simţit vreodată.

Ce bine arată mama! Mult mai bine ca mine. În părul meu au apărut fire albe, pe când în al ei nu văd nicio şuviţă argintie. Îmi duce căruciorul la geam. Stă dreaptă în spatele meu, vorbindu-mi despre muşcate şi ficuşi. Cu împrumutul de la CAR şi cu pensia îmi va plăti proteza şi voi putea părăsi spitalul.

În jurul meu este cald şi crepuscul. Strada se lărgeşte din toate părţile. Pasarela umple aerul de deasupra, pe când dedesubt se înghesuie locomotive şi trenuri, dar aerul, ca şi timpul, sunt de neînlăturat.

GHEORGHE POSTELNICU

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: