ANTOLOGIA DE NUVELE

~Seara sânzienelor

 

„Crai nou şi secera lunii se desface în două“ – spuse omul cu plete albe, aşezat pe iarba moale, cu faţa înspre stele. Cel de alãturi, un tânăr cu mustaţa mijindă, se ridica în genunchi şi zise gesticulând: „mă voi ruga lunii pentru armonie!“. Omul cu plete albe se propti într-un cot şi privindu-l ca pe un complice, adaugă: şi pentru iubire, flăcăule, nu!? E noaptea sânzienelor! Şi parcă îi dădeai târcoale Dacianei!

Din cercul de oameni aşezaţi în jurul focului se desprinse o fată. Se aşeză mai aproape de flăcări, aşa încât faţa i se lumină, privirea i se aprinse. Îşi ridică braţele spre astrul nopţii şi-şi azvârli brâul către lună. Îl prinse apoi din zbor, bătând în ritm pământul, când cu picioarele, când cu centura desprinsă din mijlocelu-i subţire, ca un gât de lebadă, strigând: „Luna, luna, doamnă bună / bun cal ai şi frâu n-ai / să te duci la ursita mea / să te duci! / Şi să mi-l aduci!“… Strecurându-se câte una, alte fete al satului i se alăturară. Se aşezară în horă, repetând în cor cântat, versurile auzite, lovind necontenit pământul în ritmul unei tobe, care se auzea surd, de departe…

„Fetişcanele fug şi noaptea după soare“ – zise omul cu plete, ca un înţelept. E noaptea dinaintea sărbătorilor de Sânziene, nu uita“! – îi aminti tânărului de lângă el, deşi ştia bine, că nu putea să uite. Şi continua şoptindu-i: „bate hora din picioare / să răsară iarăşi soare!“

De pe deal se auziră chiote feciorelnice, cântecul de dor străbătând pănă la poalele pădurii: „Sânzienele înbuna / să le crească floarea floare / galbenă, mirositoare / fetele să o adune / să le prinda în cunune!“…

În lumina lunii şi a făcliilor purtate în noaptea Sânzienelor, Traian, care sosi în timpul ceremonialului, îi auzi pe cei doi aşezaţi pe iarbă, purtând acel dialog, ca un ritual, urmărind în acelaşi timp, fetele ce urcară dealul, ca să culeagă sânziene… Până nu le mai zări. Observă, că una dintre ele era mai frumoasă decât celelalte, purtând mândră pletele-i lunatice. Îi simţi privirea hipnotizantă, când îi întâlni ochii în timpul dansului. Era convins că se mai întâlnise cu acea privire halucinantă…Unde? Când mai petrecuse asemenea clipe? Într-o altă seară de Sânziene? Dar nu mai fusese, nicicând, la o astfel de serbare florală, ca acum când fetele se apropiară, venind cu braţele pline de sânziene. Strigătele de bucurie ale tinerelor ce coborau dealul îl trezi din gândul dus spre alte lumi. Începură să arunce coroniţele, aninându-le de hornul caselor, îndeplinind o datină din strămoşi. Numai una, cu privire pătrunzătoare se apropie de el, atârnând cununa de sânziene de gâtul său. Daciana îl privi lung, fără a scoate vreun cuvânt. Când vru s-o întrebe, cum o cheamă, aceasta se învârti ca într-un dans pe sub mâna pe care i-o prinse în zbor. De pe fruntea-i asudată, picurară boabe mari de mărgele, care se transformară în stele…. Nu-i dădu drumul la mână şi trăgând-o spre el, îi spuse şoptind, ca şi cum o cunoştea de-o viaţă: Daciana, cununa se azvârle pe casă! Fata se desprinse uşor din strânsoare, clătinându-se. Traian, fără să mai poată avea vreo putere asupra ei, o văzu depărtându-se, în lumina arămie a răsăritului… Şi avu senzaţia că o zări pe Daciana ridicându-se pe-o rază rece, de suliţă, a soarelui. Dintre glasurile ce se auzeau, ca într-un cor antic, îl desluşi pe cel al bărbatului cu plete albe, care începuse o ruga spre astrul zilei, o incantaţie pentru… iluminarea zorilor în sărbătoare…

Uimit de ceea ce i se întâmplase, Traian porni pe strada principală a satului dobrogean pe care îl vizită pentru prima oară. La capătul drumului cetele de feciori, cu buchetele aurii la pălărie, treceau cu florile solare ale sânzienelor, culese de pe dealuri, împărţindu-le drumeţilor. Ei străbăteau satul, cântând în cor pentru alungarea nopţii: „du-te lună, vino soare /că tragem la-nsurătoare“.

Satul, ca o insulă, desparţită de pădure prin Valea Sânzienei avea în centru un deal. De pe cărările lui coborau fetele cu braţele pline cu flori, scânteieri trecătoare, aprinse de raza aurie decupată din cer. Fascinat, Traian rătăci drumul. Hotarî să se întorcă şi se trezi deodată în faţă cu bărbatul cu plete albe.

– Mi-e trist amurgul gândului! Deşi îmi place răsăritul, fiindcă omul a fost creat de soare. Înţelepciunea şi-o aprinde de la el, dacă nu merge cu capul în pământ. De-abia acum m-am luminat. Băiatul cu mustaţă mijindă, de lângă mine, îi este frate Dacianei. Am aflat asta, numai eu! El nu ştie. Doar Daciana. De atunci se fereşte să-i iasă în cale.

– De ce-mi spuneţi mie toate acestea?

– Te las singur să veghezi. Dar pe unii oameni nu poţi să-i pedepseşti cu nimic mai aspru, decât lăsându-i singuri cu ei înşişi.

– Priveşte-mă ca între bărbaţi, nu prigoni pe cine nu înţelege! Infernul este în noi, fiindcă uneori nu mai găseşti drumul de întoarcere. Ochii oglindesc spiritul!

– Zvârcolindu-te în coşmarul închipuirii, eşti condamnat uneori să mori…din iubire. Totul e să-l ajuţi să supravieţuiască.

– Cum?

– Împlinindu-ţi destinul. Şi a-i face şi pe alţii să fie fericiţi e prima lege a împlinirii. Vrei să ştii locul, unde ai mai întâlnit-o pe Daciana?

– Aţi aflat? Pentru mine a fost doar un gând razleţ.

– Ţi se citeşte în ochi. O găseşti în labirintul Castelului Alb.

– Castelul Alb? Cine l-a construit?

– Sfântul Soare. Pentru căsătoria lui cu Doamna Florilor. Se află în dealul de cretă şi numai de Sânziene i se deschid porţile.

Traian privi spre soarele ce-şi fărămiţa oglinzile în sclipirile unor cioburi sălcii din râuşorul cu nume de sânziană şi vru să-l întrebe de planul labirintului. Dar omul cu plete albe dispăruse. Împins în spaţiul unei poveşti din ce în ce mai ireale, Traian se simţi ca în cercul unei lentile lacome. Unde se află în dealul de cretă, castelul de legendă?!…

Se trezi în faţa unei intrări, de unde pornea o galerie întortocheată ce ducea spre inima peşterii. I se făcu frig şi îşi băgă mâinile în buzunarele hainei. Ceva declanşa un foşnet prin atingerea mâinilor şi scoase la suprafaţă un pumn de scântei arămii. Erau florile de sânziene culese din coroniţa dăruită de Daciana. Le adună într-o batistă, scoţând sunete de alamuri în surdină, în strânsoarea de mătase. Pe pardoseala coridorului zări ceva strălucind, crezând că-i un licurici. Era o sânziană, presarată în labirint. Ajuns la bifurcaţie, din pumnul strâns, în care ţinea florile, sări o sânziană, strălucind în întuneric. Trei incinte se deschideau ca un trifoi. Se îndreptă spre prima. Un stâlp de cretă îi susţinea cupola. Pe el era scrijelită o sânziană. Deasupra însemne solare, ca într-un dialog mut. Pe o stea o zări pe Daciana. Închise ochii, frecâdu-i că să fie convins că a văzut bine. Lângă ea bărbatul cu plete albe. Un continent al fiinţei sale îl obligă să îndure în tăcere. O insulă a sufletului îl îndemnă să rupă tăcerea. Steaua clipi şi dispăru cu amândoi. Se întoarse spre cea de a doua săliţă. Pe mijlocul peretelui stătea de pază un militar, ţintuit într-o pictură de mult uitată. Avea însă de braţ atârnată o plantă, cu flori minuscule ce fremătau în adierea unei pale de vânt. Mustăciora soldatului abia începuse să răsară. Un surâs straniu îi ţinea un colţ mai ridicat, a ironie. Când vru să-atingă, soldatul ridică sabia deasupra capului sau aşa i se păru. Traian se retrase şi vrând să-i vorbească observă că seamană cu tânărul din Poiana Sânzienelor. Vru să-l întrebe dacă a zărit-o pe Daciana, dar nu mai avu pe cine. Îşi urmă drumul spre a treia încăpere. Îl aştepta un flăcău, cu mantia sa de flori de câmp. Avea soarele încins la piept, luna prinsă în spate şi doi luceferi pe umeri. Semăna cu un cioban, căruia îi lipseau mioarele. Se oprise din fugă, uitându-se în capătul drumului de unde venise. Întoarse şi el capul. O zări din nou pe Daciana. Se repezi spre marginea culoarului, dar voinicul îi bară drumul. Când o atinse, flăcăul cu soarele în piept o transformă în stană de piatră. Flori albe, buchete de mireasă, curgeau ca un bocet, acoperind-o din creştet până-n tălpi. Traian se apropie şi în atingerea sa florile se transformară într-un pârâiaş. Numai una rămase, clipind ca un suflet aruncat în primenirea dimineţii. Un sunet, ca de doină îl conduse prin labirint. Un glas feciorelnic, suav străbătea galeria îngustă, lovind figurinele de cretă, ce se înmuiau, devenind stropi de lumină. Se trezi purtat de cântec în faţa unui lac în care se picurau astre…Închise ochii, orbit de o cofă de stele. Lacul era de netrecut, străjuit de un balaur, apărut ca din senin într-o luptă aprigă cu un cavaler medieval. Cineva arunca între el şi balaur un pod. Animalul preistoric îl înghiţi cu lac cu tot şi apoi scuipa pe gurile sale numai broaşte. Dintr-un jet de apă apăru Daciana. Balaurul o înfăşcă azvârlind-o până în Marea Neagră. Mai făcu o întorcere şi-l smulse pe Traian din galerie. În zbor, neliniştite ca stelele, sânzienele clipiră din batistă, risipindu-se de-a lungul galeriei, luminându-i drumul. Ca firul Ariadnei, îl conduseră la malul mării. Aici, Daciana zăcea sub soarele palid. Traian scoase din buzunar ultimele sânziene şi le presără peste fată. Daciana deschise ochii, zâmbindu-i. Numai soarele sângeră, acuzându-şi o parte din vatra în mare.

– Crai nou şi secera lunii se desface în două!

– Omule cu plete albe, mă voi ruga soarelui pentru iubire!

Şi puse o sânziană la pălărie pentru întreaga omenire.

__________________________________________________________

Iosif, Elisabeta (n. 1939) Prozator, reporter, interviewer; creaţie în spiritul „tradiţionalist luminat“, cultivând „modelul cărturăresc“ şi „geografia sacră“. Cărţi reprezentative: „Case cu ferestre“ – eseu, „Zeiţa fără chip“ şi „Călătorie spre poarta soarelui“ – povestiri fantastice.
___________________________________________________________

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: