ANTOLOGIA DE NUVELE

~Luminile oraşului

 

Mariana îl apucă pe Ştefănel de mână şi-o luă repede din loc. Când ajunseră la şcoala bulgară, după ce bâjbâiră pe tot felul de străzi şi străduţe – surpriză mare, dar nu tocmai plăcută. Portarul nu le dădu voie să intre şi numai la insistenţele Marianei, într-un târziu, se ivi un bărbat îmbrăcat într-un costum cenuşiu care se recomandă profesorul Cutare, director adjunct… şi vru să ştie care le era păsul. Urmă o discuţie stante pedes şi în final omul în costum cenuşiu, care afişa un aer oarecum blajin şi binevoitor, le dădu de ştire că solicitarea cu care veniseră acolo nu avea sorţi de reuşită, bătuseră drumul degeaba. Şcoala lor nu primea la înscriere decât copii vorbitori de bulgară din Bucureşti, nu şi din provincie, îi părea rău, dar astea erau dispoziţiile ministerului şi nu putea să le încalce, sfârşi el cu un aer complezent şi condescendent, dar inflexibil. Zadarnic încercă Mariana să-i explice că la ea în familie se vorbea bulgăreşte din tată-n fiu tocmai de pe timpul lui Pazvante şi în van se sili să-l convingă pe om să accepte să le primească, cu titlu de excepţie, actele de înscriere… Omul cenuşiu clătină din cap politicos, dar ferm, repetând că aşa ceva nu se putea accepta şi gata, nu erau admise excepţiile, şi o sfătui pe femeie să se întoarcă liniştită acasă şi să-l înscrie pe copil la şcoala primară din satul lor şi dacă, peste ani şi ani, ar mai fi avut dorinţa să studieze limba bulgară, atunci ar fi putut urma, sigur că da, facultatea de limbi străine, secţia de … Fără să-l asculte până la capăt, Mariana îşi reluă rugăminţile, dar bărbatul în costum cenuşiu o făcu hotărât la stânga-mprejur şi intră grăbit înapoi în curtea şcolii, ca într-o cetate cu metereze. Mariana tresări surprinsă, apoi  rămase pe trotuar ca împietrită, cu un aer interzis. 

     – Nu vreţi nici măcar să staţi de vorbă cu noi…, nu v-ar fi ruşine obrazului! îl apostrofă ea indignată pe dascălul lipsit de bunăvoinţă, care, prefăcându-se tare de urechi, iuţi şi mai mult pasul şi dispăru în clădirea şcolii – la fel de cenuşie ca şi costumul lui, ca şi mutra lui, ca şi sufletul lui. Din ghereta sa cazonă, portarul aşezământului hristobotesc îşi iţi mai intâi, precaut,  capul cu chipiu ca de miliţian, apoi tot trupul burduhănos, ca să se vadă bine că era şi el un om pe-acolo şi încă unul care nu putea fi trecut cu vederea.

     – Mata n-ai auzit că nu se poate, cucoană? se răţoi el cu mâinile-n şold în locul dascălului dispărut în impozanta clădire şi crăcănându-se pe tot trotuarul. Ia-ţi copilul d-aci şi du-te naibii cu el acasă!

      – Aşa se vorbeşte cu o doamnă? Eşti un măgar şi jumătate!… ripostă Mariana cu legitimă indignare şi, apucându-l de mână pe candidatul respins la admiterea în şcoala lui Hristo Botev o porni înainte pe trotuar. Unde? Copilul, care nu pricepuse nimic din cele întâmplate, o urmă ca un mieluşel, cu un sentiment de uşurare în suflet. Ideea de a învăţa printre străini, departe de casă, într-o limbă care nu-i spunea nimic deosebit, nu-i surâdea câtuşi de puţin. Dar maică-sa nu era genul de femeie care să renunţe atât de uşor la un lucru, oricât de neobişnuit ar fi fost acela. După ce merseră un timp în tăcere, o străfulgeră brusc o idee: 

     – Ei, lasă, grăi hotărât, că am de gând să te duc la tanti Genuţa, să te înfieze… Şi atunci o să te primească ei la şcoală, că n-o să aibă încotro! Acolo o să-nveţi, unde-am hotărât eu!… Auzind-o vorbind aşa pe maică-sa, copilul tresări neliniştit, întrebându-se ce putea să-nsemne povestea asta cu înfierea, nu prea părea a fi ceva de bine, şi mormăi câteva vorbe nedesluşite, mai mult ca să zică şi el, acolo, ceva, apoi amuţi şi pe figură i se aşternu o expresie de pleoşteală. Câteva minute mai târziu, Mariana şi Fanel urcară într-un tramvai aglomerat şi ajunseră înapoi la Piaţa Piscului, puţin după ora prânzului. Aici, unchiul Mieluş sfârşise cu treburile lui şi-i aştepta bine mersi în căruţă, mâncând pâine neagră cu salam Torpedo şi gâlgâind din când în când, cu poftă, dintr-o sticlă de bere.

     – Ei, gata, soră-mea, rezolvaşi cu şcoala lu’ ăsta micu’? Te puseşi bine cu Romulus Zărone ăla care conduce pe-acolo?… o tachină el cu chef de glumă, oprindu-se din festin. Ştergându-se cu mâneca flanelei la gură şi azvârlind resturile de mâncare pe caldarâm, îşi răsuci mai bine  spre ei chipul mulţumit, vesel, rumen şi rotofei, care amintea destul de bine de cel al răposatului său tată, Grigore Gospodin. Aflând ce pusese între timp la cale soră-sa, se scărpină în cap cu un aer dezamăgit, dar nu obiectă nimic şi, dând bice lui Moţoc şi lui Bălan, o luară iavaş-iavaş pe străzi lăturalnice, până ajunseră în Calea Griviţei, unde stătea sora lor. Pe ea însă n-o găsiră acasă; era plecată la spitalul Filaret, unde lucra ca infirmieră. Le făcu, în schimb, oficiile de gazdă primitoare domnul Pascu, septuagenarul proprietar al casei în care locuiau cu chirie Genuţa şi alte trei familii, în nişte cămăruţe înşiruite una lângă alta de la poartă şi până în fundul curţii, dincolo de care se aflau liniile de cale ferată care duceau la Basarab şi la Gara de Nord şi pe unde, din cinci în cinci minute, treceau încoace şi-ncolo trenurile de călători, lăsând dâre cenuşii de fum înecăcios.

     După ce îi debarcă pe pasageri în faţa porţii, Mieluş mai zăbovi doar câteva minute, fiindcă o cucoană care locuia într-o casă vecină ieşi la balcon şi-l chemă cu glas piţigăiat, ca să-l miluiască creştineşte cu un colcovan de pâine uscată şi nu prea, spunându-i s-o dea la cai.   Neputând să-i mulţumească, fiindcă avea gura plină cu resturile de salam şi jimblă pe care le scosese din buzunarul hainei, dădu din cap în semn de gratitudine şi lăsă pâinea să cadă într-un sac, apoi întoarse scurt căruţa într-un maidan din apropiere, unde pe calcanul unei case se vedea desenată o reclamă interbelică pentru biciclete, şi o apucă cu ea hodorogind înapoi de unde venise, grăbit să nu-l apuce cumva noaptea pe drumul Berceancăi, la Mamina, pe unde se zvonea că ar fi bântuit o bandă de hoţi care tăia şi spânzura.

     – Vino să ne iei peste două-trei zile, Mielule, dacă mai ai drum pe la Bucureşti! mai apucă Mariana să-i strige fratelui său, care se mulţumi să ridice o mână în aer şi s-o fluture scurt, în semn că auzise el ceva şi băgase la cap. Dar gestul său era numai aşa, de formă, fiindcă nu fusese dinainte stabilită nici o înţelegere între ei pe chestia aceasta, fiind nevoie să se mai gândească şi să se mai socotească dacă era sau nu cazul să tocească potcoavele cailor pe prundişul Berceancăi, ca să facă din camionul răposatului Gospodin o droşcă pentru plimbările soră-sii.

 

*

 

     După plecarea sa, domnul Pascu îi invită pe musafiri să stea, până la sosirea Genuţei, la o masă aşezată în curte, lângă gard, şi îi ceru soţiei sale, o bătrânică simpatică şi la fel de binevoitoare ca soţul ei, să le aducă musafirilor ceva de-ale gurii. Doamna Pascu, care se mişca vioi, de parcă încă s-ar mai fi aflat la a doua tinereţe, se grăbi să aducă, pe o tăviţă, două pahare cu limonadă făcută în casă, nişte prăjiturele şi doi covrigi şi schimbă, pe un ton amabil şi politicos, de veche bucureşteancă, câteva vorbe cu Mariana despre bucuriile şi necazurile traiului de la ţară, apoi îl lăsă pe soţul ei să le ţină mai departe companie musafirilor.         

     – Şi dumneavoastră ce mai faceţi, domnule Pascu? întrebă Mariana, recăpătându-şi parţial buna dispoziţie. Nu v-aţi schimbat deloc. Cine vă vede, mai mult de patruzeci-cincizeci de ani nu v-ar da!… Vă ţineţi ca un flăcău bun de însurătoare!   

     – E-hei, bine-ar fi să fie aşa, duduie Mariana! comentă bonom domnul Pascu, primind cu rezerve laudele femeii. Am împlinit luna trecută şaptezeci şi doi de ani, mulţumesc lui Dumnezeu, dar mi-ar plăcea sa fie invers, adică să am, aşa, vreo  douăzeci şi şapte, maxim treizeci!… Ştefănel se uită lung şi curios la bătrân. Domnul Pascu avea o oarecare asemănare fizică  cu bunicul său, de parcă ar fi fost veri de gradul întâi sau fraţi. Numai că, spre deosebire de Stelian, domnul Pascu nu avea multă carte şi nu slujise ca funcţionar ministerial pe timpuri. Trăise, în schimb, câţiva ani buni în Statele Unite, unde fusese mecanic la ferma unei familii de yankei înstăriţi. Venind vorba tocmai despre această perioadă din tinereţea lui, domnul Pascu surâse cu plăcere. E-hei, cât stătuse acolo, la America, el unul n-o dusese deloc rău şi izbutise să se facă apreciat, ba chiar şi îndrăgit ca unul de-al casei de către oamenii aceia cumsecade şi cu frica lui Dumnezeu. Ce-i drept, şi el, la vremea aia, deşi era foarte tânăr, se purta ca un om cu scaun la cap şi îşi dădea silinţa să-şi facă meseria cât mai bine, aşa că yankeii  îi făceau mereu cinstea de a-l pune la masă cu ei, tratându-l cu tot respectul cuvenit. Pe acolo, dacă erai harnic şi-ţi vedeai de treabă, toţi te socoteau unul de-al lor, nu conta de ce naţiune erai… În ce-l privea, el îşi văzuse mereu de treabă şi se învăţase cât se poate de bine cu toate chichiţele traiului acela  americănesc… Şi aşa, cu toate se-nvăţase el acolo-n America foarte bine, numai cu mâncarea de  carne de veveriţă, nu… Nu, cu asta nu! Prima dată când văzuse pe tavă friptura de squirrel, îl cuprinsese aşa, o greaţă mare şi fugise afară ca să-şi vomite şi măruntaiele din el. Yankeii, să pice pe duşumele de mirare şi mai multe nu! „Cum, Pascule, cum e posibil să nu-ţi placă ţie mâncarea de squirrel?!… E-o mâncare excelentă, excelentă!… Pe-aici n-o să găseşti nici un om căruia să nu-i placă squirrel”.  Atunci el îşi lăsase fruntea-n piept de ruşine şi trebuise să recunoască păcatul:  pe lângă casa părinţilor săi din Ardeal creştea o dumbravă de aluni şi văzuse nenumărate veveriţe căţărându-se pe crengi, dar niciodată nu-i trecuse prin cap că veveriţele alea erau bune de mâncat… Yankeii iar se miraseră. „Cum, în ţara voastră nu se ştie că veveriţele sunt bune de mâncat? Dar pe la voi, pe-acolo, ce se mănâncă?…” „Păi ce să se mănânce, se mănâncă mâncăruri de-ale noastre, româneşti”. „Şi friptură de squirrel nu?…” „Friptură de veveriţă, nu, ferit-a sfântul!… La noi veveriţa este o sălbăticiune şi de mâncat nu se mănâncă.” „Bravo, mister  Pascu, aşa va să zică… Bună treabă!” Şi de atunci inapetenţa lui pentru acest fel de mâncare americănesc devenise subiect de amuzament: „Squirrel, squirrel, Pascule… Ha-ha-ha… Lui Pascu nu-i place squirrel!” În rest – toate bune şi frumoase. După ce îşi făcuse suma şi se săturase de atâta boierie în America, Pascu îşi lichidase socotelile cu yankeii şi-şi luase rămas bun, cu toate că încercaseră să-l facă să se răzgândească şi să se însoare acolo la ei, cu o băştinaşă, să nu mai plece.  Se întorsese însă acasă, se însurase  şi deschisese, cu banii adunaţi în Lumea Nouă, o prăvălie cu articole feroase şi cu tot felul de mărunţişuri, care mersese binişor, până când căzuseră peste ea, în vara lui ’44, vreo două-trei squirrel sub formă de bombe. O bombă căzuse şi acolo, în curtea casei, când fusese făcută praf Gara de Nord, chiar în locul unde era masa la care şedeau, dar nu explodase. Pe urmă, când să-şi pună iar mica lui afacere pe picioare, îi mai aruncaseră o bombă comuniştii cu naţionalizarea lor şi cu asta cariera lui glorioasă de self made man pe malurile Dâmboviţei luase sfârşit… Koneţ, pe ruseşte.  

 

*

 

     Pe când stăteau de vorbă astfel, sosi şi sora Genuţa.  

     – Ei, uite cam aşa a fost cu şederea mea la America, duduie Mariana, conchise domnul Pascu şi, ridicându-se de la masă, se retrase discret, ca un om binecrescut care ştia că nu se cădea să-i stânjenească pe alţii, atunci când prezenţa lui nu mai era oportună.

      Genuţa arăta cam obosită şi nu foarte bucuroasă de oaspeţi, dar se sili să zâmbească văzându-şi rudele de la ţară şi chiar îşi exprimă părerea de rău că Mieluş nu o aşteptase, pentru că avea de vorbit ceva cu el ceva important. Locuia într-o cămăruţă în care de-abia încăpeau o dormeză, un dulap, o masă şi alte lucruri mărunte, înghesuite pe unde se putea. Intrând în locuinţa strâmtă, mirosind a naftalină, Ştefănel începu să se zgâiască curios la sumedenia de lucruri care îi dădeau o înfăţişare aparte, orăşenească. Ca şi în alte rânduri, îi atraseră atenţia chiuveta înghesuită într-un colţ, din robinetul căreia ţârâia cu zgomot o apă de un alb opac, duşumelele cărămizii acoperite cu un covor înflorat, mica lustră cu două braţe spânzurând în mijlocul tavanului, gata să lumineze în orice clipă, printr-o simplă răsucire a unui şalter, şi mai ales veioza cu abajur verzuliu aşezată lângă dormeză care proiecta o lumină vie pe peretele din fund, plin cu tot felul de tablouri şi fotografii, între care se distingea – ca ceva care copilului i se părea o culme a orăşenismului – un fel de mascotă cu un Pinocchio în miniatură hlizindu-se deasupra inscripţiei „Loto-Pronosport”, imprimată cu litere de-o şchioapă pe o tăblie de lemn lăcuit. La toate astea se mai adăugau şi zgomotul tramvaielor, uruitul maşinilor, precum şi fluieratul ascuţit al locomotivelor care treceau în viteză prin fundul curţii trăgând după ele vagoanele pline de călători. Ei, ce viaţă şi viaţa asta de oraş trăită între Podul Basarab şi Podul Grant!…  

     – Şi tu ce mai faci, Genuţo? o luă de departe Mariana pe sora sa, aşezându-se pe pat şi răsuflând uşurată, după atâta aşteptare. Ai de gând să te mai măriţi sau vrei să rămâi singură? Genuţa scoase din sacoşă câteva mere, le spălă tacticos la chiuvetă şi le aşeză frumos într-un castron. Întrebarea Marianei nu era pusă doar de complezenţă. Genuţa era parcă predestinată să ducă o viaţă de curtezană, pentru care familia, bărbatul şi copiii nu însemnau prea mult. Fapt explicabil şi justificabil, fiindcă fusese copil din flori, rodul unui păcat de tinereţe al răposatului ei părinte. Crescuse cum se putuse cu mama ei, care murise de tânără, fără să fi avut vreodată bărbat legitim, căci ce om serios, pe vremuri, ar fi fost dispus să-şi lege viaţa de o slujitoare a lui Venus de la vestitul aşezământ dâmboviţean cunoscut sub piosul nume de Crucea de Piatră? Gospodin, totuşi, nu o lăsase de izbelişte şi o ajutase discret cum se putuse şi atât cât îl putea lăsa pe el inima, dar o recunoaştere pe faţă a paternităţii sale nu riscase vreodată, cu toate că Safta, nevastă-sa, ştia de mult adevărul în legătură cu fata. Aşa că, spre deosebire de sora ei,  Genuţa nu avea de purtat grija unei familii, cu toate că de măritat se măritase o dată, pe când era foarte tânără. Dar căsnicia prematură nu ţinuse. Soţul ei, un tip aciuiat la Bucureşti ca mic afacerist în anii premergători războiului, se dovedise un cartofor, un beţiv şi un afemeiat de mare clasă, ceea ce nu-l împiedica să fie, totodată, şi gelos ca un turc din te miri ce. Chiar din primele zile ale  convieţuirii lor, mergând împreună la o petrecere prin Chitila, nu îi plăcuse că tânăra lui soţie acceptase să fie poftită la dans de alţi bărbaţi, cu care apoi glumise şi râsese fără grijă pentru onoarea lui de familist şi, odată întorşi acasă, fără nici un fel de explicaţii,  o snopise rău de tot în bătaie. Tot aşa se purtase cu ea şi după aceea, cât fusese măritată, amintindu-şi mereu de petrecerea în care ea trăsese cu ochiul la alţi bărbaţi. Ipochimenul ei de soţ o înşela, bineînţeles,  cu cine dădea domnul, dar nu admitea în ruptul capului să fie la rându-i încornorat. În miezul unei ierni maica Agripina, picând în vizită fără veste, o aflase bolnavă la pat, cu câteva coaste rupte şi cu plămânul stâng perforat, mai mult moartă decât vie, după altă bătaie zdravănă încasată şi trebuise să se facă luntre şi punte pentru ea, vânzând ce-avea prin casă, la mănăstire, ca să-i cumpere medicamente şi s-o pună, cu chiu cu vai, pe picioare. Viaţa amară părea să continue însă la nesfârşit. Har domnului că într-o bună zi, individul se dusese pe la ţară ca să sape la o carieră de nisip cu nişte neamuri şi fusese strivit sub un mal de pamânt care se prăbuşise peste el. Îl plânsese cu şapte rânduri de lacrimi, dar nu se putuse ca în sinea sa să nu răsufle uşurată. Din căsnicia ei scurtă se alesese cu un băiat, Silică, născut la un bombardament, şi cu un atât de mare dezgust faţă de viaţa de femeie măritată, că se jurase să nu se mai mărite câte zile îi mai era dat să trăiască. Şi se răzbunase pe acel soţ nedrept şi rău cu vârf şi îndesat, având nenumărate aventuri cu tot felul de indivizi pe care, aşa cum îi plăcea Marianei să spună, îi schimba la fel de uşor ca pe nişte batiste. Totuşi, în vremea din urmă, parcă se mai liniştise, socotind ca se răzbunase destul şi, de vreo jumătate de an, era în dragoste cu un muzicant care cânta în orchestra armatei. Pentru Fănel şi fratele lui, acest nou amant al Genuţei era deja „unchiul Eugen”, un om serios şi de încredere. Cât despre Silică, fiul Genuţei, el urma, bine mersi, o şcoală de tâmplărie artistică, învăţând să meşterească valize, abacuri, puşculiţe, penare, cutii de şah, de table, popice şi alte marafeturi artizanale şi nu mai locuia împreună cu maică-sa (că nici n-ar mai fi avut unde), ci la internatul şcolii, venind din când în când în vizită pe la maică-sa, s-o mai vadă şi să mai capete câte un ban de buzunar.

     – Şi aşa, soră-mea, ai mai venit pe la oraş, ca să-l plimbi pe ăsta micu’?… zâmbi Genuţa, întinzând mâna, ca să-şi mângâie nepotul pe creştet. Mariana răspunse pe ocolite că „ăsta micu” nu mai era el chiar aşa de mic, se făcuse ştrengar mare şi în curând avea să intre la şcoală, apoi, amânând în mod strategic să pună pe tapet lucrul care-i stătea pe suflet şi pentru care venise acolo, se apucă să vorbească despre fraţii, surorile şi rubedeniile lor şi despre mărunţişurile traiului lor zilnic, plin de lipsuri şi de nemulţumiri…  Când veni, în sfârşit, vorba despre Fănel şi ideea cu înfierea lui, spre a putea fi dat la şcoala unde se învăţa în graiul strămoşului lor comun, Hristo Botev, sora Marianei făcu ochii mari şi începu să tuşească în pumn, încurcată. Crezând că Genuţa nu înţelesese bine, Mariana îi repetă încă o dată că dorinţa ei era să-i asigure băiatului un viitor frumos şi că totul depindea acum numai şi numai de bunăvoinţa cu care ea, ca o soră bună ce-i era,  avea să-i întindă o mână frăţească de ajutor… La care Genuţa se grăbi să-i răspundă că da, sigur, în ce privea şcoala bulgară nici vorbă, n-avea nimic de obiectat, avea toată libertatea să-l dea pe copil să-nveţe la orice şcoală voia, chiar şi la şcoala chineză…, că nu era treaba ei şi nu se amesteca…, dar ideea că pentru asta ea trebuia să-şi înfieze nepotul şi să-l crească de parcă ar fi fost propriul ei fiu…, ei bine, asta nu-i convenea şi nici n-avea de gând s-o facă.   

     – Cum să nu, Genuţo? Ce vorbe-s astea la tine? Aşa soră mi-eşt tu? Şi de ce, mă rog, nu vrei?… clipi nedumerită Mariana, cu un început de supărare în glas.

     – Păi tu nu te gândeşti aşa un pic, soră-mea?… Eu nici pe Silică al meu nu-l ţin aici legat, că e, vorba aia, fii-meu, şi-o să mă leg acum la cap cu băiatul ăsta al tău?!… Hai, să fim serioase, soră-mea!… Crezi că eu sunt contesă sau prinţesă şi nu mai pot de bine?… obiectă, cu zâmbetul pe buze, sora Genuţa. Nu, dădu ea hotărât din cap, una ca asta n-ar fi mers, cu toate că i-ar fi plăcut să o fi putut ajuta…    

     – Păi pot să vin să stau aici cu tine şi eu, să-ţi fac mâncare, să-ţi ţin gospodăria şi-mi faci şi mie buletin de oraş…, propuse Mariana, rostindu-şi vorbele aproape patetic, ca să fie cât mai convingătoare. Tu ţi-ai vedea de serviciul tău şi eu aş vedea de casă… N-ar fi bine?… Ce zici?…

     – Şi unde-ţi închipui tu, soră-mea, îi replică Genuţa cu vioiciune şi cu o ironie subtilă, c-am încăpea noi într-o chichineaţă ca asta?… Uită-te bine şi spune!… De-abia am eu loc aici, darămite trei suflete, cum vrei tu!… Şi mai vine la două-trei zile odată şi Eugen, pe el unde să-l mai primesc?… În odaia lui domn’ Pascu ori în fundul curţii, pe veceu?… Vrei s-ajungem de râsul curcilor?… 

     – La mine-n cap! glăsui cu năduf Mariana, scoasă din fire de atitudinea sorei sale, care-i părea nu doar îndărătnică, ci de-a dreptul egoistă şi lipsită de omenie. Adică de ce să nu-l înfieze ea pe copil, ca să-i facă un bine în viaţă?…  Sora Genuţa însă nu se lăsă înduplecată, chiar dacă era atinsă la coarda sensibilă, căci cum s-ar fi putut ca unei femei să-i fie indiferentă soarta unui suflet nevinovat de copil? Scoţând din poşetă o ciocolată mare, pe care o primise cadou la spital, i-o întinse lui Fănel şi zise:  

     – Îmi pare rău, soră-mea, dar ce vrei tu nu se poate… Pune-te şi tu în locul meu. Nu se poate şi pace bună!

     La auzul acestui refuz categoric, Mariana se necăji şi mai tare şi declară că dacă ea, Genuţa, ar fi avut cu adevărat de gând s-o ajute, ar fi făcut pe dracu-n patru şi ar fi ajutat-o, dar acum îşi dădea bine seama că nu se gândea decât la ea şi că de rest nu-i păsa… Ba bine că nu, i-o întoarse Genuţa atinsă de reproşurile aduse, iar glasul i se înmuie şi în ochi i se iviră două lacrimi, pe care şi le şterse grăbit cu batista, dar ce voia să facă?… Nu era mai înţelept să-l lase pe copil să urmeze liniştit şcoala primară la ei, acolo-n sat?… De ce să se complice cu înfierea şi cu toate celelalte? Să lase, deocamdată, lucrurile aşa cum erau şi mai târziu avea să vadă, poate că avea să-şi poată cumpăra o casă mai ca lumea, poate că avea să-i dea spitalul un apartament şi atunci… Conversaţia dintre cele două surori, pe care Fănel o ascultase cu gura căscată şi cu o spaimă nelămurită în suflet, s-ar mai fi lungit mult şi bine, riscând să degenereze treptat într-o ceartă ca la uşa cortului, dacă în placajul scorojit al uşii de la intrare nu ar fi răsunat trei bătăi clare şi precise, ca un semnal dinainte stabilit. Atunci, punând capăt discuţiei, sora Genuţa se ridică de pe scaun şi se grăbi să deschidă. În prag se ivi figura gravă a unui bărbat între două vârste purtând cu eleganţă o uniformă militară, ceea ce-l impresionă atât de tare pe copil, că aproape-i dădură lacrimile.    

     – Sărut mâna, draga mea, nu-i aşa că mă aşteptai? i se adresă noul venit şi, scoţându-şi chipiul de pe cap, se aplecă şi-i prinse mâna dreaptă, pe care o duse galant şi politicos la buze. Noul venit era „unchiul Eugen” în persoană, pe care Fănel acum avea pentru prima dată ocazia să-l vadă în carne şi oase. Mătuşa lui nu se arătă însă foarte încântată de vizită şi-i răspunse la salut cu un zâmbet stânjenit pe buze şi cu un „Ce e cu tine, dragă, la ora asta aici, nu trebuia să fii la armată, să cânţi?” Militarul luă însă reproşul care i se făcea drept un compliment, fiindcă o mai sărută şi pe obraji şi intră în casă călcând apăsat şi hotărât cu cizmele lui de piele frumos lustruite. Atunci Mariana îşi vesti sora că avea de gând să plece şi, luându-l pe Fănel de mână, ieşi repede pe uşă afară, fără să-şi mai ia la revedere. Şuieratul unei locomotive, care trăgea în viteză şi cu mare zgomot un şir lung de vagoane cenuşii pe liniile din spatele casei domnului Pascu, îi acoperi fără drept de replică ultimele cuvinte. 

(fragment din „Cronica Teodoreştilor”)

Reclame
TrackBack URI

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: