ANTOLOGIA DE NUVELE

~În ziua de Caloian

 

Dacă aş fi scris un jurnal al tuturor viselor mele, dacă aş fi trăit realitatea acestor vise, aş fi fost în mod sigur mai fericit ,dar demult pornit din lumea aceasta reală în care exist să mă bucur si să mă chinui deopotrivă. Uneori cele două vieţi ale mele sunt atât de puternic trăite, încât sunt nevoit să-mi iau uneori martori sau repere,să întreb pe cei din jur în care plan al celor două vieţi mă aflu.

Aveam câţiva ani când s-a construit casa noastră. Am participat efectiv la treabă în ziua aceea de neuitat, când pe un schelet, ca cel al dinozaurului din Muzeul Antipa un număr de peste 50 de oameni, bărbaţi,femei, tineri şi copii, într-o singură zi au pus între zăbrelele laterale pământul amestecat cu paie tocate, balegă de cal formând pereţii care au rezistat la trei cutremure mari, care ne-au ferit de gerurile cumplite din timpul iernii, de viscole, de ploi torenţiale şi de nemiloasa bătaie a Crivăţului.

In ziua de Caloian s-a făcut clacă pentru casa lui Pârnod. Oameni cu găleţi,cu coşuri de nuiele, cu maiuri ,cu lopeţi s-au adunat pe la 8 dimineaţa în curtea noastră.

Aş ruga pe cititorii mei să aibă îngăduinţă faţă de mine. Le voi spune adevărul. Din păcate nici eu nu ştiu dacă cel trăit, cel aflat din poveştile adevărate auzite de la părinţi, de la bunica mea, sau de la ţaţa Leanca lui Turlă sau pe cel visat de atâtea ori de când trăiesc pe lume.

Când am trăit sau când am visat această zi?

Dragostea adevărată este poveste, porneşte din realitate, trece în vis şi se întoarce înapoi. Cum eu n-am putut face în mod clar această distincţie, vă invit la Cocora mea dragă să visăm împreună timpul unor vieţi care deja sunt ca un vis.

O săptămână întreagă Moş Cocioarbă cu cei doi fii ai lui au pus cap la cap tălpile casei din salcâmii tăiaţi de cu toamnă de tata. Au pus apoi o întreagă ţesătură de stâlpi începând din cele patru colţuri ale dreptunghiului măsurat cu pasul de tata şi însemnat cu nişte ţăruşi de cei trei tâmplari.

Nea Cristea Şcheaua, renumitul fierar de lângă Gheorghe Papuc, a făcut un dric de căruţă de scoabe din fier cât degetul gros al tatei. Cu o scândură n care era o bulă de aer Nea Ion Cociorbă, verifica tot timpul stâlpii să fie la unghi. In prima zi toţi stâlpii au fost puşi la locul lor.

-Gata, Pârnoade, pentru azi e gata, îi lăsăm în noaptea asta să se înfrăţească. Ar fi bine să ne înfrăţim şi noi, că n-am avut timp de azi dimineaţă să ne tragem sufletul.

Mama a dus masa din bucătărie ,a pus un ştergar curat ,ţesut de bunica ,a pus tava ei cu calul şarg şi ceşcuţele pentru ţuică. A mai adus o pâine mare pufoasă, cum numai la noi puteai să mănânci,tata a dus ceapă şi ridichii de lună,bunica a scos o bucată mare de brânză proaspătă,luasem rândul la stână cu două zile mai înainte.

-Hai noroc, măi Ionică, şi să vă ajute Dumnezeu, să fie numai bucurii şi petreceri în casa asta.

-Noroc, Nea Ioane şi să-ţi dea Dumnezeu sănătate, să mai faci case, mai mari şi mai frumoase ca asta.

-Lasă măi Pârnoade, o să vezi tu ce frumuseţe de casă o să fie şi a ta.

-Uite ce e nea Ioane, te rog şi eu sa-mi faci rând şi mie aşa pe după Sf.Ilie vreau să ridic şi grajdul, vreau şi un saivan pentru oi.

-Bine, mai vorbim noi de grajd,că acum casa e la rând şi mai avem până o vedem astupată şi cu ţigla pusă pe ea.

-Ai ţigla adusă, că n-am văzut-o?

– O am in curte la Moş Răducanu, pe aici e cam hudiţă şi mi-a fost frică să nu mai ia cineva din ea că o am cam la fix.

-Ai luat şi olanele ?Să ştii că ăla al lui Ispas a uitat de olane şi a stat două ierni cu zăpada în pod. Poate auzim de Pârnod cu zăpada-n pod,că se şi loveşte.

-Am luat,bre şi olane, şi ciment să le fixez.

-Bine, Ionică.

După câteva ţuici oamenii s-au mai înmuiat şi au trecut la alte poveşti. Îmi era tare drag de tâmplarii aceştia,nu-mi plăcea însă numele lor, Cocioarbă, mi se părea un nume dur şi vulgar pentru cât erau ei de meseriaşi şi de cumsecade Ridicau case, făceau uşi şi ferestre, florăria de la partea din faţă, făceau modele pe scândurile galeriei. Intr-o zi, când casa era aproape însăilată cum îi plăcea să zică,bătrânul acesta de care mă minunam a venit cu o vioară şi a scârţâit ceva din ea.

-Să ştii Ionică, eu am făcut-o, dar e greu tare de făcut, m-a chinuit o iarnă întregă şi nici n-a ieşit cum trebuie. M-am dus cu ea la unu, Domnu Rădulescu la Buzău, ştii ce mi-a zis?

-Matale ai făcut-o?

Mă dau eu mare şi zic că eu am făcut-o.

-Ăsta zice:- E bună. Se opreşte,stă pe gânduri ,mă aşteptam să mă lude şi ştii ce mi-a zis?

-E bună, dar de aruncat. E o porcărie, cum crezi că poţi să faci mata vioară din orice fel de scândură şi din rindea, şi lipită cu clei de oase.

-Poţi s-o arunci.

Dar nu m-a lăsat inima şi mi-a zis că, dacă vreau o vioară, mai bine să cumpăr una ,cea mai amărâtă pe care oi găsi-o, s-o duc la el si o face el din nou fată mare.

-Am ieşit cam de-a-ndoaselea şi m-am dus in Drăgaică sa iau o căruţă de scândură dreaptă fără noduri pentru uşi.Mă înţelesesem cu unu Albu din Lopătari care are gater şi uscătorie de scândură.

-Dar, e destul de frumoasă, zise Pârnod să-i facă plăcere lui Moş Cocioarbă.

-Asta e frumoasă ca nevasta lui Ispas şi cântă ca aia a lui Trampaliu când se îmbată la nuntă.

-Toţi au început să râdă iar vioara, prima pe care o vedeam în viaţa mea, a ieşit din discuţie.

-EI, Ionica, gata, ţuica a fost bună că e de la Colac, pâinea şi mai bună,că e de la Dumnezeu şi brânza de la oi.

-Hai să mergem acasă ,mai avem şi noi câte ceva de făcut până se înnoptează,şi să ne mai şi hodinim ,mâine suntem aici cum răsare soarele.

*

A doua zi au fost înapoi. Soarele abia răsărise. Razele blânde se alergau printre stâlpii ridicaţi cu o zi mai înainte de nea Cocioarbă. Dădusem deja roată, mă agăţasem de fiecare, îi îmbrăţişam cu drag, mă agăţam de ei şi ca o pisică mă căţăram până sus la grinzi. Am reuşit .Sunt sus pe grindă şi văd lumea din jurul meu în alte forme şi în alte dimensiuni.

-Doame, ăsta e dracul gol, o aud pe ţaţa Leanca, venită şi ea in control. Dă-te mă jos de-acolo, că la oase rupte nu mă pricep. Ioană, zi-i să se dea jos.

Eu alergam în voie pe grinzi la prima mea lecţie de echilibristică la înălţime.…

Am întins braţele să mă apuc de toartele cerului. Aş fi vrut să fiu pasăre şi să zbor. Cum e satul acesta al nostru, cum se vede el de acolo de sus. Săream pe grinzi cu bucurie, ajunsesem sus, mă ridicasem deasupra tuturor,trăiam din plin prima mea clipă de zbor…

Tata a pus o scară sub picioarele mele să mă dau jos. Dar cum? De ce să apuc, pe ce să mă sprijin.

M-am ţinut de bucuria mea cea mare. Ea m-a ajutat…M-am lăsat pe vine, am întins un picior şi am dat de primul fuşteu al scării. Tremuram de frică…abia acum înţelegeam nebunia în care intrasem. Când am ajuns jos m-am ales cu o înjurătură de-a tatălui meu şi cu o palmă peste fund care m-a ridicat de la pământ. Clipa aceasta nu se uită. În călătoriile mele din vis şi din realitate cu ochii deschişi am reuşit peste câţiva ani să zbor de-abinelea. Poate nu voi fi crezut dar, chiar am zburat şi asta m-a jutat mult să înţeleg că nu poţi ajunge „Departe”dacă nu încerci măcar în vis şi în vraja copilăriei să zbori măcar odată. Eu am reuşit,am zburat şi iată cum s-a împlinit cea mai mare dorinţă a mea(aici ntră Lecţia de zbor)

*

Voi merge acum mai departe. Casa noastră nu trebuia să rămână un dinozaur ca cel de la muzeul Antipa. Casa noastră trebuia să ne adăpostească o viaţă. In ea trebuia să se mai nască copii,să crească,să înveţe să trăiască. Să afle bucuria şi tristeţea. In casa noastră Bucuria a stat de multe ori,dar şi tristeţea s-a cuibărit, a stat şi ea ca o străină de noi dar a stat. Am dat-o afară, am certat-o am hulit-o dar, ea s-a întors şi nu venea niciodată singură. De la o vreme s-a cuibărit în casa noastră şi moartea.

Moartea s-a temut de noi,că eram mulţi şi uniţi. Când am luat-o fiecare pe drumul lui şi-a făcut şi ea loc. Aici în casa asta trebuia să-l aşteptăm pe tata din război. L-am aşteptat şi s-a întors. Odată cu el s-a întors din nou bucuria, dar n-a poposit prea mult. După război la vreo trei ani bucuria a fost iar dată la o parte ca să aibă loc Foametea cea mare din 1946.

Aici, trebuia să ne întoarcem toţi din locurile pe care ni le hărăzise destinul şi ursitorile.

Acum când scriu mă gândesc cum este posibil ca într-o singură zi, un schelet de casă,o jucărie mai mare, aşa mi se părea casa noastră înşirată din grinzi şi stâlpi,să fie ce a fost până acum câteva zile, când a trebuit să o vândă. Nu aş fi scris aceste rânduri dacă nu aş fi participat la insolitul negoţ. Să dăm casa şi curtea noastră, magazia, fântâna salcâmii de pe hotarele oborului, saivanul de oi, coteţele, toate deodată, într-o singură zi pe mâna unui străin, pe care soarta l-a adus de la Urlaţi la Cocora.

Târgul s-a făcut repede, cumpărătorul dorea să o cumpere ,vânzătorul să o dea. Tata ajunsese la 90 de ani. A mai sta singur aici încă o iarnă însemna sfârşitul lui. Şi iată cum am ajuns să ne bucurăm că o vindem, că scăpăm de ea. Cât valora şi cât am primit nu se mai pune. Eram hotărâţi să o dăm şi am dat-o. Am lăsat tot ce era acolo, am luat doar câteva preşuri noi ţesute de mama, icoana, tablourile cu poze. Eu nu am luat nimic. Ce mi-ar fi trebuit? Unde să duc lucruri din casa noastră într-un apartament de bloc ,unde sunt sufocat de câte nimicuri am adunat în viaţă ?

Am mai trecut o dată prin toate încăperile. Nu eram conştient de ce fac ,dar cred că îmi luam rămas bun. In camera cu sobă de teracotă, între cele două paturi am văzut o hârtie de ¾ cm. M-am aplecat şi am ridicat-o. Era o fotografie a mamei mele.

De acolo de unde e plecată de 20 de ani mama mi-a dăruit ce era mai scump pentru mine. Chipul ei. Am încremenit. Sora Lenuţa şi cumnatul Paul ieşiseră afară cu noii stăpâni ai casei. Am rămas cu ochii lipiţi de poza aceasta. Toată fiinţa mea s-a învălmăşit.Visam ori trăiam clipa întâlnirii mamei în ziua aceasta nedorită de despărţire definitivă.

De casa noastră…

Cred că visam, m-am aşezat pe pat, am închis ochii .

Şi m-am întors în timp cu 60 de ani în urmă în ziua când o mulţime de oameni erau în curtea noastră la clacă pentru îmbulgărirea pereţilor.

*

Era in ziua de Caloian. Tata, împreună cu câţiva prieteni adusesră cu o zi înainte câteva zeci de căruţe de pământ galben de la gropile dinspre Reviga. Unii aduseseră balegă de cal, alţii tăiaseră cu o cazma specială o şiră de paie de grâu pentru a le amesteca în clisă. In câteva căruţe erau tocitori pline cu apă. Grămada uriaşă de clisă a fost întinsă pe un loc cât un teren de volei. Mâini vânjoase scoteau apa din tocitori. Pe 3 rânduri nemţeşti dădeau găleţile din mână în mână. Femei tinere şi vânjose cu rochiile ridicate până la jumătatea pulpei picioarelor primeau găleţile si le aruncau peste lutul galben. Altele primeau coşuri cu paie tocate şi cu balegă de cal şi le răsfirau peste grămada de pământ. Femeile păreau prinse de streche. Se mişcau de colo-colo,trăgând cu greu picioarele din pământ. Cam într-o oră grămada de pământ se făcuse grămadă de noroi ,ca în toamnele ploioase din Bărăgan când căruţa intră în pământ până la căpăţâna roţii. A început călcatul pământului,un fel de dans cu pietre legate de picioare. Era dansul cu picioare de lut. Pe măsură ce pământul se amesteca,picioarele femeilor ieşeau tot mai greu la suprafaţă.

De Caloian copiii umblă şi cântă pe uliţă ducând cu ei o jucărie din lut, o figurină peste care lipesc coji de ouă de la Paşti. Nu m-am dus cu copiii la Caloian, nu puteam lipsi de la această clacă, cea mai mare pe care am văzut-o în copilărie. Tot de Caloian oamenii se udau intre ei. Bătrâni sau tineri luau găleata cu apă,se apropiau de cineva ,intrau în vorbă ,apoi din senin luau găleata şi o aruncau pe celălalt.

Pe uliţă am auzit copiii cântând: Caloiene ,Ene,te caută mă-ta prin pădurea rară…

Unul din oamenii de la găleţi şi-a amintit de Caloian şi de udat. A aruncat găleata în capul Lenuţei lui Pişătoru.

_-Au! Trupul i se înfioră. Era frumoasă. Rochia din pânză uşoară i se lipise de coprp. I se vedeu sânii de fecioară, şoldurile pline şi picioarele drepte. Dădu să iasă dar s-a dezechilibrat şi a căzut în clisa înmuiată. Ceilalţi au râs, ea abia s-a ridicat şi altă găleată a fost aruncată pe ţaţa Leanca.

-Să te arză focu maică! Ud-o pe mă-ta sau pe Didina lu Vasile, că la asta ii place să fie udată şi între picioare…

Am auzit un râs care cuprinsese pe toţi. Biata femeie a ieşit din clisă şi s-a dus acasă. In câteva minute nebunia udatului i-a cuprins pe toţi. Femeile şi fetele au ieşit din clisă, au luat găleţile şi au început şi ele să ude pe cine apucau. Au ieşit pe uliţă. Au dat de ţaţa Mariţa şi de tuşa Sira. Le-au făcut ciuciulete. L-au udat şi pe moş Răducanu Lalea,care era cam bolnav şi stătea la poartă, sprijinit într-un băţ. De la asta i s-a tras o boală care l-a ţinut la pat până la culesul porumbului.

Tata a ieşit în uliţă şi le-a strigat.

-Aurico, Lenuţo, gata, v-aţi udat destul, acum haideţi la treabă! In clipa aceea ţaţa Didina i-a turnat pe la spate o găleată drept în cap.

Tata a privit-o cu mirare. Tocmai pe el să-l ude…El, care azi era cel mai important om de pe lume. S-a scuturat şi i-a articulat o înjurătură pe cinste. Râdeau toţi ca apucaţii. Încet-încet nebunia s-a potolit. Al doilea călcat al pământului. De pe uliţă am auzit cântecul lăutarilor din Colilia. Ţambalul lui nea Cănică bătea ritmul unei hore cunoscută la noi sub numele de „Scoaterea miresei din casă”

-Pârnod tot Pârnod rămâne, l-am auzit pe nea Dobre Ciozvârtă, bărbatul Ioanei Mari.

-Bravo măi Pârnoade, mai zise şi fratele acestuia nea Gheorhe Ciozvârtă.

Nu mă gândeam că o să aduci şi lăutari.

Femeile s-au apucat de mâini şi au început să joace ca la nuntă. Picioarele nu prea le ascultau la început. Bărbaţii aruncau găleţi cu apă.

Una dintre ele a început să cânte:

Cine are fată mare

Mare supărare are

-Las-o daracului de supărare, Sofico l-m auzit pe tata.

Mai bine zi matale, nea Cănică un brâu.

Lăutarii au făcut o pauză scurtă şi au început. Femeile se luptau să intre în ritmul brâului.

Îl aud pe tata strigând în timp ce bătea pământul cu picioarele. Fusese garant la lăutari până s-a însurat şi împreună cu fraţii Ciozvârtă şi alţi 7-8 prieteni de-i lui erau cei mai renumiţi dansatori din Cocora.

Numai ce-laud.

-Vine moşu de la paie

Cu-n ciaun legat de…

Femeile râdeau ,dansau acum de-a binelea, câteva ieşiseră din grămada de pământ şi învârteau brâul în bătătură. Tata a luat pe una din ele la joc şi a strigat din nou:

N-o-nvârti pe lelea iute,

Că să fâsâie şi

Râdeau toţi, era o veselie cum nu mai văzusem.

Ciozvârtă aruncă şi el o strigătură

Şade baba jos pe prispă

Si bagă fasole-

-Zi mă, zi mă unde-o bagă de-adevăratelea dă-o în…de babă. Râdea lumea. Se veselea lumea. Nu mai văzusem aşa ceva. Se bucura tata, se bucura mama. Visul lor de a avea casa şi curtea lor trebuia împlinit cu dragoste, cu bucurie şi cu veselie. Intr-un colţ al curţii Bunica mea, baba Leanca, cu colţurile basmalei de culoare neagră, aruncate peste cap, mesteca uşor intr-o căldare uriaşă pilaful. Aveau de hrănit peste 80 de guri în ziua aceea.

Mama nu se amestecase în nebunia generală. Stătea deoparte şi privea. Dar ce privire avea mama! Ce bucurie citeam eu pe chipul ei. Bucuria venise in curtea noastră de dimineaţă şi rămăsese la noi. In ziua aceea n-a mai plecat. Era ziaua cea mare a îmbulgăririi casei. Se bucura şi Bucuria de veselia oamenilor.

Un vânticel răcoros intră pe poarta mare şi trecu printre picioarele albe si vânjoase ale femeilor tinere şi ale fetelor. Lăutarii se trăseseră mai la umbră sub un salcâm mare din curtea lui nea Stoian. Mama le aduse câteva scaune,se aşezară şi continuară să cânte.

-Ia zi şi tu, Ionico un cântec. Zi un cântec.

Incepu şi mama să cânte:

-Foaie verde maghiran

Pupaţi-aş coama bălan

Fă-mă tânăr cum eram…

Când eram in vremea mea

Şapte mândre mă iubea

Dar acum nici a mea.

Glasul mamei, cântecul mamei a trecut ca un curent, s-a lipit de vântul ce tocami răcorise pulpele albe şi puternice ale femeilor din storiştea de clisă. Cânta mama, cânta frumos mama. Nimeni pe lumea asta nu cânta mai frumos ca ea.

Se opri. Se apropie de tata. Nu ştiu ce i-a spus să audă numai el. Citeam şi pe faţa lui. Citeam bucuria care se făcuse stăpână pe curtea noastră, pe vecinii şi prietenii noştri. Soarele se oprise deasupra grămezii de clisă, se uita la mulţimea de oameni, se bucura şi el. Ne promise că se va lua la trântă cu norii şi că cel puţin o săptămână de acum încolo se va sta deasupra casei noastre, să usuce pereţii, să întărească pământul.

Şi s-a ţinut de cuvânt. După Caloian au fost nişte călduri mari. Soarele ardea cu putere. Nu ştiam ce treburi mai avea soarele, dar pe noi ne-a ajutat mult, a uscat pământul dintre vergele şi exact peste două săptămâni la noi s-a mai făcut o clacă. Claca de înghionteală.Dar nu a mai fost aşa de mare veselia. Pământul rămas de la îmbulgărire a fost din nou udat si amestecat cu mai multă balegă. Apoi a fost cărat cu găleţile lipit de pereţi şi Înghiontit, adică ajutat să intre bine peste tot şi să se lipească de cel îmbulgărit. N-a mai fost aşa veselie. Erau mai mult femei şi femeile fără bărbaţi prin prejmă n-au de ce să fie prea vesele. Asta aveam să aflu peste exact 3 ani când bărbaţii lor au fost mobilizaţi pe front. Exact peste doi ani în Cocora mea dragă, bucuria s-a supărat pe noi şi duşmanca ei dintotdeuna Tristeţea ne-a cuprins pe toţi, pe cei care plecau, pe femeile rămase singure să ia coasa de bază, pe noi copiii care începeam să înţelegem că un sat fără bărbaţi nu are de ce să fie vesel…

Cel mai tare îmi era milă de mama. Venise pe lume şi sora mea Maria, al patrulea copil. Moş Răducanu, bunicul meu era din ce in ce mai bătrân şi mai neputincios. Făcea bietul de el efort şi când respira ca să se odihnească. Bunica Leanca era încă în putere dar şi de ea îmi era milă. Muncea acasă la ea şi venea să se „odihnească” la noi, adică să ia treburile de unde nici nu începuseră. Noi cei mai mari înţelegeam toate acestea şi făceam cât puteam noi, dar cine putea vreodată să facă ce făcea tata ,să muncească cum muncea el?

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: